La crâșma din Ferentari…

de Gabriela Vlăsceanu Citesc pe poarta unei curţi din Ferentari: Magazin mixt. Era scris cu vopsea albă. Din spatele porţii de tablă se auzea gălăgie. Mă gândesc: „Ce or vinde […]

de Gabriela Vlăsceanu

Citesc pe poarta unei curţi din Ferentari: Magazin mixt. Era scris cu vopsea albă. Din spatele porţii de tablă se auzea gălăgie. Mă gândesc: „Ce or vinde oare ăştia în curte de este atâta zgomot?”. Şi intru. Câteva mese şi scaune din plastic. Într-o cameră, situată mai în spate, observ rafturi cu fel de fel de produse şi un vânzător cu o cafea şi o ţigară în mână. Vreau să ies căci pe scaune erau numai bărbaţi neîngrijiţi şi pe mese numai păhăruţe din plastic şi scrumiere pline cu mucuri de ţigări. Pe jos, la fel.

„Să ies cât mai repede din bodega ăsta!”, îmi zic. Aud o voce de bărbat în spatele meu:

-Doamnă, staţi puţin!

Întorc capul şi mă gândesc: „O fi vreun beţivan care vrea să agaţe şi el o femeie!”. Bărbatul care mă strigase era, însă, vânzătorul:

-Bună ziua! Aţi copilărit pe lângă Piaţa Ferentari?

-Da!

-Şi nu mă mai recunoaşteţi? Eu sunt ăla de strigaţi dumneavoastră după el „Rârâitul”, căci eram rârâit.

Îl privesc cu atenţie şi…

-Tu eşti, frăţioare? Aoleu, scuză-mi limbajul de cartier, dar cred că nu degeaba mi-au spus câţiva amici că am devenit şi eu „ferentaristă”.

-Stai liniştită! Ce ai spus tu este „mic copil” pe lângă ce-mi percep mie urechile în fiecare zi. Eu sunt patronul bodegii ăsteia. Hai, înăuntru, în magazin să mai vorbim şi noi. Sau vrei să stăm afară la o măsuţă?

-Prefer să stăm în curte! Poate aşa aud şi eu ce discută clienții tăi. Sunt tare curioasă ce îi frământă pe ei când vin la cârciumă!

Nici nu apuc să mă aşez bine pe scaun că…poc! Plouă cu pahare? De pe masa vecină mă trezesc la picioare cu un păhăruţ din plastic. Miros de ţuică… Câţiva stropi au ajuns şi pe pantalonii mei. Aud un bărbat în spatele meu:

-Cere şi bunică-miu, de acolo din groapă, o gură de ţuică! Fac cinste, băieţi, cu câte un pahar! Adică, dau de pomană!

Şi se duce în magazin şi ia de la soţia Rârâitului patru păhăruţe din plastic, cu ţuică:

-Da, fiartă nu aveţi?, o întreabă pe femeie.

-Fiartă, mai la iarnă! Oricum în voi fierb ţuica şi vinul fie vară, fie iarnă! În voi fierbe, vara, şi berea rece!, îi răspunde, scârbită, femeia.

„Clientul”, vizibil turmentat, le stigă prietenilor de pahar:

-I-auziţi, bă! Noi fierbem şi vara şi iarna! D’aia nu se mai satură nevestile şi amantili dă noi! Hă!Hă! Hă!

Prietenul meu din copilărie, Rărâitul, îmi sopteşte:

-Toată vara au băut aici. Lucrează pe un şantier la câteva străzi de aici. Nu puteam să închidem din cauza lor decât la unu-două noaptea. Câteodată îi mai gonea nevastă-mea cu mătura! Acum că vine frigul poate s-o închide şantierul şi scăpăm de ei.

– Păi, voi vreţi să scăpaţi de clienţi? Daca aveţi clienţi, faceţi şi bani!, îi spun.

– Decât aşa clienţi mai bine lipsă! Aruncă cojile de seminţe, ţigările şi paharele din plastic pe jos. Vomită şi se pişă la poarta noastră când pleacă. E mai rău ca la balamuc! Mie şi lu` nevastă-mea ne ia o noapte întreagă să facem curăţenie în curte şi la poartă. Când aveam pahare din sticlă sau când serveam bere la sticlă adunam făraşe de cioburi de jos. Le tremura mâna de la atâta băutură şi nu mai nimereau să pună paharele sau sticlele pe mese.

Aud de la o altă masă. Glume de șantier sau de autobază:

-Bă, ţigane! Ce mai face sor-ta, bă? Mai e tot aşa di bună ca în tinereţe? Doamne, ce-o mai tăvăleam atuncea!

Replica:

-E tot aşa bună! Dar, nu pentru tini! Pentru tac-tu ăla de ia Viagra! Hă!Hă!Hă!

– Hai, să trăiţi! Plec că acu’ vini scorpioanca aia de muieri după mini!, strigă un beţiv.

Se ridică de pe scaun şi cade înapoi. Noroc cu spătarul. Dacă nu, îl „adunau” colegii de masă de pe jos.

Intră pe poartă un bărbat slab de îi numărai oasele.

-Ospătar, dă şi mie o bere la pahar!, strigă, uitându-se spre masa noastră, unde se afla şi Rârâitul.

-Du-te în magazin şi cumpără. Vezi că nu-ţi mai dau, dacă nu ai bani. Şi aşa eşti trecut pe caiet cu datorie de 25 de lei!

Bărbatul începe să râdă, de parcă ar fi auzit nu ştiu ce banc şi se scotoceşte prin buzunarele pantalonilor rupţi:

-Luaţi, domnu’, datoria! Să nu mai strigaţi după mine!

Şi îi întinde patronului două hârtii de câte un leu şi o monedă de 50 de bani. Prietenul meu din copilărie, vizibil iritat de gestul beţivanului, îi spune:

-Am zis 25 de lei! Sau tu nu ştii să numeri decât paharele, nu şi banii?

Beţivanul a făcut cale întoarsă şi a ieşit pe poartă înjurând:

-Mama mă-sii! S-a văzut şi ăsta mare patron!

M-am uitat la Rârâitul care parcă mi-a citit gândul:

-Sunt obişnuit să mă înjure! Dacă m-aş pune la mintea lor ar ieşi aici, în fiecare zi, război.

Îl întreb cum se descurcă în zilele ploioase şi iarna.

-Foarte bine! Când plouă pun un plastic mare deasupra viţei ca să nu-i ude pe ăştia la mese. Iarna, pe gerurile şi ninsorile alea, las doar mesele, că nu mai stau beţivanii ăştia pe scaune. Stau în jurul meselor, în picioare, ca în jurul focului de tabără.

Intră pe poartă o femeie cu un băieţel de mână. Se opreşte la o masă şi începe să urle la un bărbat, după ce îl ia de mâneca hainei:

-Treci acasă, porcule! În loc să cumperi o pâine la copilu’ ăsta, torni pe gâtlej poşircă!

Bărbatul, abia ţinându-se pe picioare, o ia încet spre poartă. Ies întâi copilul şi femeia care trage poarta din metal după ea. Bărbatul nu observă şi dă cu capul de poartă. Atât a trebuit…Trage poarta şi îi dă o palmă femeii, în timp ce bietul copil a început să plângă:

-M-am învineţit la cap! Stai să vezi ce-ţi învineţesc eu ochii acasă!

Nici nu vreau să mă gândesc la ceea ce a ieşit acasă! De la masa vecină, aud o cântare: „Toarnă vinu’, ospătare/C-astăzi beau de supărare/Afacerea a mers prost/Şi-am muncit-o fără rost”. După care „cetăţeanul turmentat” a căzut cu capul pe genunchi. Patronul îmi zice:

– Nu te uita, că îl trezesc eu la închidere!

După care prietenul meu din copilărie se duce şi îl „zdruncină” puţin:

-Hei, trezeşte-te, că e cutremur!

Beţivanul nici nu se clinteşte. Se aude doar un mormăit.

A venit şi timpul să plec. Mă despart de prietenul meu şi dau să ies pe poartă.

Pe stradă, lângă un copac, un nene mangă dormea dus, iar altul, sub picioarele căruia se…mişca pământul, trăgea de copac crezând că e…amicul lui:

„Haidi, bă, Gore, acasă! Gore! Bă, cretinule! Hai să mâncăm fasole bătută! Ce faci, bă? N-auzi? Haidi, mă, la noi în cort, ce stai așa țapăn ca tâmpitu`?

Și dăi, trage de bietul copac, care nu voia, neam, să plece.

Așa i-am lăsat și eu. Și prababil că tot acolo sunt și acum, când scriu acest text.

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.