A fost odată un iepure

Motto: Sub orice chip va evolua basmul lumii sub lumina soarelui pe faţa acestui pământ, spre nesfârşirea timpului, mai umbrit ori mai luminos, va exista şi inconfundabilul paradis al copilăriei… […]

Motto: Sub orice chip va evolua basmul lumii sub lumina soarelui pe faţa acestui pământ, spre nesfârşirea timpului, mai umbrit ori mai luminos, va exista şi inconfundabilul paradis al copilăriei…

Autorul

Era în primăvară…

Oare de ce suntem uneori atât de răi şi indiferenţi, încât nu ne mai putem recunoaşte propriile noastre făpturi? Ce enigmatice şi de nepătruns stări sufleteşti ne stăpânesc lăuntric, dând naştere în noi unor meschine simţiri şi impulsuri, dorinţe barbare, stârnite de un orgoliu inuman?

Era în primăvară…

Dorul îndelungat după reînvierea naturii, visul neţărmurit, avântat ca un năvalnic torent de a mă cufunda în povestea atât de vie, de reală a primăverii, fiorul fascinant al poeziei, poate, ori alt simţământ de nepătruns, mi-au condus în neştire paşii spre grădina casei.

Câmpul îmbrăcase primul său veşmânt de un verde crud, în timp ce zările îşi redeschiseră porţile lor fără gratii, lăsând să năvălească acea atât de mult aşteptată invazie de albastru şi lumină, inundată pretutindeni de extaz şi bucuria vieţii.

De lângă mine, alungându-mi neaşteptat gândurile răvăşite de o astfel de stare, a sărit speriat un iepure. Era mare şi după culoarea vineţie-roşcată părea să fi fost bătrân. S-a răsucit o clipă ca un arc şi a pornit-o în goană către largul câmpiei.

La răzor însă, s-a încurcat în plasa de sârmă a gardului care i-a barat drumul spre libertate… Se retrăsese şi el, împreună cu alte vieţuitoare ale câmpului, prin grădinile oamenilor de la marginile satului, unde se mai puteau găsi diferite plante şi rădăcini rămase încă de sub vama pustie a iernii…

Era în primăvară…

De ce oare suntem atât de cruzi în unele momente ale vieţii? Ce fiară sălbatică ascunsă în noi reînvie instincte ce ne mutilează sufletul?

Ce aveam eu cu acea vietate atât de nevinovată, care aştepta, ca şi noi oamenii, să intre cu existenţă ei atât de gingaşă şi prigonită, în zodia de paradis a primăverii? Cum poate omul să treacă atât de neaşteptat şi de nesimţitor dintr-o stare de vis, de dorinţi nemărginite şi poezie, la acea stare de cruzime sălbatică?

Era în primăvară…

Când oare ne vom tămădui noi oamenii de boli blestemate, care de veacuri ne tot supun şi ne înrobesc?

L-am prins în braţe asemeni uliului cel hapsân care-şi înhaţă prada. A fost un instinct întunecat care a ales răul în locul binelui în acele clipe. Ce-i drept, nicio clipă nu am avut gândul să-i fac vreun rău sau poate aşa gândim apoi, pentru a ne nezvinovăţi, după ce săvârşim nelegiuirea.

Aveam doar meschinul simţământ al omului care prinde o pasăre rară, frumoasă ori altceva pe care nu-l poate poseda în orgoliul lui câinos.

Inima îi bătea cu repeziciune, făcându-mă să percep infernul şi groaza care se stârniseră înlăuntrul fiinţei sale fragile.

Era în primăvară…

Cât de uşor, cât de dezolanţi putem deveni uneori, cât de lipsiţi de suflet. Libertatea şi viaţa lui se aflau în mâinile mele şi i le puteam cruţa, dar iată cum rostesc acest cuvânt „cruţa”, când de fapt cine îmi dă mie dreptul, doar că sunt om să stăpânesc viaţa altei făpturi?

Şi totuşi nu am făcut-o. De ce n-am făcut-o? Şi cât loc există, Doamne, pe acest pământ, sub soarele care numai el poate fi dătător de viaţă, egal în lumina ce o dăruieşte tuturor.

Am plecat cu el spre casă. Tot timpul mă privea cu ochii lui mari speriaţi, plini de groază fără de margini, implorându-mă parcă, cu acea disperare pe care numai un criminal fără simţire şi milă nu o poate înţelege. Nici forţă de a se zbate nu mai avea.

Era cu siguranţă înfrânt de groaznica frică ce-i pătrunse-se până în măduva oaselor de spectrul negru al morţii.

Nici o clipă nu mi-a trecut prin gând să-i iau viaţa. Dar de ce nu i-am lăsat-o liberă, aşa cum mai făcusem până atunci cu nenumărate vietăţi?

Blestemat simţământ, întunecat orgoliu de făţărnicie, de mândrie poate, de oribilă curiozitate care atât de mult rău poate dezlănţui.

Era în primăvară…

Suntem totuşi răi, neîndurători, lipsiţi de suflet adeseori…

De cum m-au văzut ai mei, au exclamat într-un glas ca la o poruncă meschină: „Taie-l, ia cuţitul şi taie-l!”.

La auzul acestui îndemn respingător, parcă m-am lovit în mersul meu de o stâncă nevăzută, parcă asupra mea căzuse deodată o grea povară, povara unei învinuiri care mă copleşea. Nu mă aşteptasem la o astfel de reacţie aspră din partea lor. Speram, în viziunea mea de atunci neştiutoare desigur, de copil care încă nu dăduse piept cu durerile vieţii pentru a putea înţelege ce-i rău şi ce-i bine, ce-i milă şi dreptate, să-l ţin prin ograda noastră, să-l cresc, să-mi aparţină totuşi…

Ce gând meschin! Nu ştiu ce înţeleg vietăţile cu grai sau fără de grai din vorbirea oamenilor, dar când ei, strânşi roată în jurul meu, ca nişte călăi au rostit cu sălbăticie acea exclamaţie, l-am simţit deodată parcă mai greu pe braţele mele.

Trupul lui cu blană mângâietoare s-a aşternut molatec pe mâinile mele, iar ochii aceia curaţi, nevinovaţi şi adânci, încât păreau nişte fântâni ale infinitului, care, ca pe o pedeapsă neîndurătoare, meritată şi nicinând definitiv ispăşită, au rămas privind fix, nemişcaţi în privirile mele de călău crud. Murise. Nu ştiu cum de am avut puterea totuşi să-l mai ţin în braţe. Mă ancorase o stare de hipnoză parcă, de sub forţa căreia nu puteam să mă desprind. Trebuie să mărturisesc, că îndemnul lor mi s-a părut o cumplită cruzime, o teroare care îmi sfâşiase inima.

Era în primăvară…

Am regretat cu toţii trezindu-ne parcă în faţă unei apăsătoare greşeli de neiertat… era prea târziu. Dar oare este de ajuns această oribilă scuză, făţărnicie, mai bine zis? Cât putem deveni de laşi, cât rău ireparabil putem face noi oamenii, care ne considerăm fiinţele cele mai inteligente ale planetei.

Nu-mi amintesc decât nişte vagi învinuiri din partea lor, care parcă voiau astfel să se elibereze de tot răul aruncându-l asupra mea, care potrivit spuselor lor, nu am fost în stare să tai un iepure… Aceste învinuiri erau nişte poveri neîndurătoare pentru făptura mea. Mi s-a părut o barbarie din partea lor.

Fără să-i aud bine şi fără să-l las jos din braţe, stăpânit de acea stare de neiertătoare crimă, am pornit-o înapoi spre grădină. De data aceasta într-o călătorie pe care el nu o mai ştia. Călătorea acum dincolo de vămile deşarte ale nefiinţei.

Totul se petrecuse cu o repeziciune halucinantă, ca în scena unei mascarade de teatru, diabolic pusă la punct, sfârşitul bietului iepure fiind grabnic, neaşteptat, într-o albastră fereastră a acelei primăveri, care avea să fie ultima din viaţa lui nevinovată, curată ca un poem, pe care nicicând noi oamenii nu-l vom putea egala prin puritatea sufletului, cu existenţa noastră atât de agresivă, primăvară pe care aveam să nu o mai uit nicicând.

Da, într-o fereastră de paradis a primăverii, când oricărei făpturi îi este atât de scumpă viaţa.

În locul în care l-am prins, unind absurd vama înşelătoare a vieţii lui cu hăul sumbru al morţii, i-am săpat o groapă şi l-am aşezat acolo cu amarele lacrimi ale remuşcării. Prea târziu însă… Pământul reavăn al primăverii era tot pe atât de cald ca şi trupul lui din care viaţa trădătoare se furişase fără cruţare. Curând el a avea să devină un tot cu lutul şi veşnicia.

Era în primăvară…

De-am putea fi mai buni, de ne-am putea privi deschis în adâncul făpturii în unele momente ale vieţii, de ne-am putea înfrânge adevăraţii duşmani care pândesc în noi, am face cu adevărat poem din viaţa noastră şi nu ar rămâne totul o făţărnicie meschină, mascată de lumini false, pretinse drept binefăcătoare, dar crude şi atât de înşelătoare pentru vietăţile ce-şi duc neştiutoare viaţa în preajma noastră. De-am putea…

Era în primăvară…

Am povestit unui prieten trista întâmplare, cu acea simţire deschisă a celui care destăinuind îşi mai despovărează inima…

Ştiţi ce mi-a răspuns la sfârşit: „Ţi-a murit iepurele în braţe…? Băă, de nimic ai fost…!” Ce aş mai putea spune? Este jalnic, este dezolant să descoperi şi acest chip al omului!

Din cartea Adio copilarie scrisa de Dumitru Dumitrica  /Foto: Răzvan Mateescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.