Povestea ursulețului crescut la bloc

Din ce în ce mai puţini români se îndură să-şi împartă pîinea zilnică cu un animal, fie el cît de mic. Unii ţin în casă pisici sau cîini. Alţii, papagali […]

Din ce în ce mai puţini români se îndură să-şi împartă pîinea zilnică cu un animal, fie el cît de mic. Unii ţin în casă pisici sau cîini. Alţii, papagali sau peşti. Cam la atît se limitează, pentru că nu au spaţiu şi, chiar dacă ar vrea să aibă pe masa din sufragerie un şarpe Boa sau un crocodil în cadă, nu le dă voie legea. Condiţia pentru a creşte totuşi un astfel de animal este ca acesta să se fi născut în captivitate și să existe spațiul necesar care, în cazul unui urs, trebuie să fie de minim 600 de metri pătrați. Există însă iubitori de animale care au reuşit să treacă peste toate aceste obstacole. Nelu Stanciu din Bucureşti are o ursoaică din rasa „Carpatin – brun”. O iubeşte şi o răsfaţă ca pe propriul lui copil.

N-avem oi da’ avem urşi

Ne aflăm lîngă restaurantul Budapesta, pe o stradă pustie. Cum este coborîtă din maşină, mica ursoaică începe să mormăie semnificativ. E supărată că nu este lăsată să-şi facă numărul ei obişnuit de spectacol, adică să danseze. Trage un mormăit de zăngăne toate geamurile din jur. Ni se zbîrleşte părul în cap şi ne dăm înstinctiv un pas înapoi. Lumea apare pe la ferestre: ursu’, ursu’! Într-un minut strada e plină de copii, gospodine cu bigudiuri în freză, tineri şi bătrîni. Ca să-i satisfacă apriga dorinţă de a da un mic spectacol, Radu Teslariu, dresorul, scoate din maşină o trotinetă. Ursoaica sare pe ea şi, exact ca un om, pune labele pe ghidon. Începe să meargă în cerc, spre deliciul asistenţei care e în extaz. Abia a împlinit un an şi o cheamă Cocolina. Cînd ajungem în curte, ursulica se caţără mai întîi cîţiva metri într-un copac şi bombăne pe graiul ei. Intrăm în casă cu oarece teamă. Animalul, obişnuit cu oamenii, n-are nici o treabă. Se aşază în cel mai comod fotoliu şi ne priveşte cu superioritate. Mai că nu vorbeşte. De meserie, Nelu Stanciu, tatăl adoptiv al animalului, este prestidigitator. Toată viaţa a învîrtit cu îndemînare cărţile de joc, ţigările, şi a făcut scamatorii. Cu ajutorul familiei sale, fraţi şi copii, şi-a realizat propriul circ ambulant, ca vestitul Stromboli din „Pinocchio”. I-a pus numele Stoneli. Visul lui din totdeauna a fost să aibă un pui de urs. Şi-a dat seama că spectacolele vor avea mult mai mult succes dacă principalul personaj va fi un animal sălbatic. Cunoscut fiind în toată ţara, Nelu Stanciu a început să întrebe încoace şi-ncolo, pe la pădurari sau pe la grădinile zoologice. Căutarea n-a fost zadarnică. A găsit ursuleţi abandonaţi, pe care i-a luat sub protecţia lui. Pînă în momentul de faţă, Nelu Stanciu a fost proprietarul a nu mai puţin de 9 urşi. Pe toţi i-a iubit şi a avut grijă de ei, ca de ochii lui din cap. În munca aceasta grea este ajutat de dresorul Radu Teslariu, un veteran al urşilor. Are metodetele lui proprii şi animalele îl ascultă supuse. „Ursuleţii ne-au salvat pur şi simplu, pentru că, la începutul anilor 90, nu prea mai venea lumea la spectacole, mărturiseşte Nelu Stanciu. Viaţa era scumpă, oamenilor nu le stătea gîndul la circ. Trebuia să fac ceva inedit. De senzaţie. Atunci am băgat urşii…”

Ursuleţul făcea echilibristică pe marginea balconului şi era mînjit din cap pînă-n picioare cu lapte praf

Pe jucăuşa Cocolina toţi o adoră, fără nici o excepţie. Un urs este foarte curios de fel. Scormone în toată casa, se caţără, face tumbe. Dacă nu eşti atent, dispare şi dă iama în bucătărie la borcanele de miere sau la frigider. Să ţii un animal sălbatic în casă nu e lucru uşor. Cînd avea doar cîteva luni, Cocolina dormea în apartamentul familiei Stanciu. Rodea absolut orice, începînd cu pantofii şi terminînd cu fotoliile. A devenit curînd o răsfăţată. Cum a crescut mai mare, ursoaica şi-a schimbat domiciliul, mutîndu-se la casa părintească a familiei Stanciu, la Afumaţi. Acolo stă, bine mersi, lîngă doi Pitoni de vreo patru metri lungime, prietenii ei. Ursoaica e în regulă cu toate actele. Are certificat de naştere, carnet de sănătate, vaccinurile făcute şi aprobare de la mediu. În momentul în care Cocolina împlineşte 2 ani, Nelu Stanciu o va trimite la Grădina Zoologică. „După doi ani şi jumătate urşii cresc foarte mari. Au trei-patru sute de kilograme, iar eu nu pot să-mi permit ca să-i mai ţin. Nu că n-aş avea ce să le dau de mîncare, ci pentru că necesită mai multe persoane la asistenţă. Nu pot să stau cu ditamai ursu’ în casă.” De fiecare dată cînd familia Stanciu se desparte de vreun ursuleţ e mare tragedie. Animalul simte şi plînge ore în şir, cu lacrimi, ca un om. După cîtva timp, cînd foştii lor stăpîni îi vizitează la grădinile zoologice din ţară, urşii încep să danseze bucuroşi de revedere. Semn că animalele nu au uitat de ei. „Am avut urşi care dormeau cu noi noaptea în hotel. Ne jucam, făceam lupte cu ei, ne tăvăleam prin pat. Era o nebunie. A fost haios odată cînd ne aflam la Braşov pentru un spectacol. Pe atunci aveam doi ursuleţi şi nu puteam să-i ţinem împreună, pentru că nu mai lucrau. Se luau la trînte, se jucau şi nu-şi făceau treaba. Pe unul l-am pus în maşină şi pe celălalt l-am luat cu noi la hotel şi l-am lăsat acolo dormind. Noi ne-am dus în oraş să mîncăm ceva. Cînd ne-am întors era mare comedie. Hărmălaie, ţipete, aplauze. Ursuleţul se trezise şi a ieşit pe balcon. La etajul doi. Mergea pe balustradă, ca la spectacol. În jurul hotelului se adunaseră peste 200 de oameni. A îngheţat sîngele în mine!” Năstruşnicul animal se plictisise şi, înainte să iasă pe balcon, a făcut ravagii prin camera hotelului şi prin recuzita circarilor. A spart toate pungile cu lapte praf, le-a turnat în cap, a mînjit cu miere de albine prin cameră şi a mîncat tot zahărul, spre disperarea familiei Stanciu care a fost nevoită să cureţe ore în şir după el.

Dana Fodor (fragment din cartea „Cum am devenit informatoare” – in pregatire la EM)

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.