Cine uită, nu merită!

Diminuarea veniturilor salariale, precum și perspectivele financiare sumbre ce au început să umbrească, deja, viața românilor, îi fac pe mulți dintre cei care au respirat la maturitate aerul „Epocii de […]

Diminuarea veniturilor salariale, precum și perspectivele financiare sumbre ce au început să umbrească, deja, viața românilor, îi fac pe mulți dintre cei care au respirat la maturitate aerul „Epocii de aur” să redeschidă caietul prăfuit cu rețete culinare din acea vreme. Cei care au apucat timpurile acelea își pot aminti cât de greu era să faci rost de o bucată de carne, un fruct sau chiar o pâine.

Din galantarele hipermarketurilor sau măcelăriilor de cartier, încep să le zâmbească românilor, din nou, tacâmurile de pui și oasele de vită „fără valoare”, lustruite bine și cu nițică măduvă în interior, cât să nu li se aplece.

Diferența e că, acum, sunt plastifiate și au cod de bare. Ridicarea „recomandărilor UE” în privința curburii castraveților, greutății sau diametrului roșiilor oferite spre comercializare a făcut ca prin piețe să se găsească și legume „slabe” calitativ, aproape de aruncat la gunoi, dar… cu prețuri mari. Imaginea pensionarului simțit și nu „nesimțit”, supărat pe viață, care cerșește câte o ceapă, un ardei sau un cartof, de la fiecare tarabă, este emblematică pentru piețele marilor orașe. Acești oameni au învățat, în decenii de sărăcie, să curețe coaja merelor cât mai subțire și din ea să fiarbă separat un compot, cu două pastile de zaharină. „Șnițelul” din parizer de porc revine pe mesele unor români, alături de cel din soia. La fel se întâmplă și cu piureul din fulgi de cartofi, fasolea bătută, „la cutie” sau laptele la pungă, o altă invenție din perioada de tristă amintire. „Creveții la cutie” sunt și ei printre opțiuni. Iar pâinea cu untură și ceapă sau cea cu zahăr, stropită cu apă, sunt alte „delicatese” de care oamenii își aduc aminte cu nostalgie, dar și cu înfrigurare: „Așa mânca săracu` taticu`, ca să ne țină pe noi în facultate, la București!” 

Să ne amintim: categoriile favorizate pe vremea comuniștilor erau turnătorii, (ciripitorii, sifonarii) cei care, din propria inițiativă sau forțați, colaborau cu Securitatea. Beneficiau de prime, avansări, bilete cu reducere pe Litoral, magazine speciale (cum era alimentara de la Televiziune, din București), prioritate la achiziționarea unui autoturism, unei locuințe și chiar a unui televizor color care se dădea tot „pe liste”.

„Cățeii” erau ierarhizați în funcție de apropierea de aparatul central. Cei mai ai dracu erau, firește, oamenii care lucrau în preajma Tovarășului sau a Tovarășei, nomenclaturiștii, dar și în instituțiile conduse de copiii acestora: CNST, INCREST. Pentru ei nu exista limită în atingerea unor scopuri, iar organele miliției le erau subordonate în mod tacit. Diferența dintre un om simplu și unul de-al lor se vedea în numărul de la mașină și culoarea legitimației, dar mai ales în nivelul de trai. În timpuri în care cașcavalul sau telemeaua puteau fi găsite de majoritatea românilor doar în dicționar, „cățeii” aveau tot ce le poftea inima. Membrii familiilor lor erau stimați și apreciați la locurile de muncă sau în școli fără să conteze valoarea acestora intelectuală sau contribuția pe care o aduceau instituțiilor unde activau. Pe vremea aceea, diplomele nu se falsificau, numai că autorii erau alții decât…titularii lor.

Exista o pace socială, însă una mohorâtă și tristă, din cauza nenumăratelor lipsuri. Oamenii simpli răbdau de foame și de frig. Parcă și ziua era mai lungă decât una de astăzi. Iată câteva fragmente dintr-o carte scrisă de Tibor Ostermann, mărturii despre viața românilor din anii 80, în special a brașovenilor. „7 martie 1985. Primărița, dna. Ing. Calancea, a anunțat laboratorul „Tractorul” că de Ziua Femeii, mâine, 8 martie, se va da APĂ CALDĂ la clocuri. URA! URA! Femeile nu vor nicio distracție ci să le dea drumul acasă, să se gospodărească, să se spele mai întâi. (…) Când afară erau -25-35 de grade Celsius asociațiile de blocuri au afișat: Acoperiți caloriferele din apartamente cu pături ca să nu înghețe. Culmea culmilor! Deci în apartamente au fost zero și sub zero grade, mulți bolnavi, bătrâni și copii au murit. Apă caldă deloc de luni de zile. Se vorbește de tifos și holeră, păduchi, râie, etc. etc. Întuneric. Foame.”

(…) Apa este spre epuizare în brașov. În oraș se cară apă cu gălețile de la mari distanțe. Copiii învață la lumânare. Unt nu se mai găsește aproape deloc, lapte nici atât! Alergă zilnic după o pâine proaspătă de 5,50 lei/buc. Franzela albă clasică a dispărut de mult. La București, de unde înainte mai făceam aprovizionarea, tot așa: nu se mai găsește nimic. Carne nu există, pui foarte rar, dar cu cotă și cu cozi de zile și nopți. (…) Cică noul primar Calancea a fost în vizită pe Valea Răcădăului ca să stea de vorbă cu alegătorii. Oamenii muncii l-au huiduit și au aruncat cu pietre după mașină. Pe Răcădău se aduce apa cu cisternele sau se cară manual de la Iepure, izvorul din susul văii.

Cine nu are apă de 2-3 luni își face treaba mare în pădure sau la pachet și-l duce la lăzile de gunoi. În concluzie, oamenii suferă de: întuneric (lipsa luminii) apă (lipsa ei), căldură (lipsă), alimentație (cartelată) Laptele s-a redus, e greu de prins și se dă numai 2 litri pe cap de om! Sunt raționalizate: zahărul, uleiul, făina, mălaiul, orezul.” (Tibor Ostermann- Amintiri pentru fiica mea, editura Kriterion, 1996)

Ei, dragii mei, cei care sunteți nostalgici după „epoca de mărețe împliniri”, v-ați mai întoarce vreodată la vremurile alea?

Răzvan Mateescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.