Rochia de seară

Plecată de patru ani din România, abia în 1987 am reușit să mă întorc în țară însoțită de părinții mei. Am planificat o vacanță frumoasă cum se purta pe atunci: […]

Plecată de patru ani din România, abia în 1987 am reușit să mă întorc în țară însoțită de părinții mei. Am planificat o vacanță frumoasă cum se purta pe atunci: 18 zile la munte, vreo alte două săptămîni la mare și cîteva zile la București.

Ajungând la Băile Herculane, una din stațiunile noastre preferate, deși eram români, aveam dreptul la un meniu special, pentru străini. Mîncarea era excelentă și pofta mea, pe măsură ! Numai că într-o seară, după o lungă plimbare, părinții m-au trimis prima la masă, deoarece îmi era foame. Purced spre sala de mese, salivînd cu gîndul la vreun antricot cu cartofi prăjiți și salată de castraveți cu mărar și oțet. Însă cum mergeam eu spre sală, observ mai multă forfotă ca deobicei: unele persoane intrau, altele nu, din pricina unui angajat al hotelului care făcea un fel de triaj. Mă dirijez eu plina de încredere spre intrare cu ferma intenție de a-l ignora, însă acesta mă acostează și-mi spune răspicat:

-Domnișoară, nu puteți intra îmbrăcată… așa!

Cum „așa”? mă întrebam eu. Căci mi se părea că eram îmbrăcată în același mod ca deobicei, cu admirabila mea bluză Tweety Bird și cu pantalonii scurți cu liniute albe și albastre după care întorcea lumea capul (nu că ar fi fost excepționale, însă nu se găseau astfel de haine „capitaliste” în România). Nedumerită, îl întreb cum ar trebui să mă îmbrac pentru a intra și a savura acel cotlet?

Mi-a răspuns că este o seară specială și ca atare trebuie să mă prezint în rochie de seară.

ROCHIE DE SEARĂ? În mintea mea am făcut un inventar rapid și mi-am dat seama că nici bluza în culori pastel și nici măcar fusta mea de jeans nu pot fi numite „rochii de seară”. Același inventar l-am făcut și hainelor mamei, și mi-am dat seama că nici printre ele nu pot găsi o alternativă onorabilă. Mă întorc, deci, spășită în cameră și-mi anunț părinții că nu vom mînca (pe atunci era imposibil de găsit un restaurant în afara hotelului care să aibă mâncare). Tata mă întreabă cum e posibil așa ceva. Explic probema și amîndoi părinții încep să rîdă în hohote. Siguri pe ei, îmi spun să nu care cumva să schimb ceva la îmbrăcămintea mea. La îndemnul lor, revin cu ei spre acel portar manierat, dar intransigent, căruia tata îi spune în șoaptă:

-Am auzit că fata mea de 13 ani nu poate intra dacă nu este îmbrăcată cu rochie de seară.

La care angajatul răspunde că acesta e regulamentul sîmbătă seara.

Tata atunci îi spune :

– Fata mea va intra exact așa cum e îmbrăcată acum, cu hainele sale…din străinătate.

Omul, confuz, zice:

-Vai, mă scuzați, nu am știut că sînteți străini, da, domnul, poftiți, poftiți!

Și ne lasă să intrăm…

Iată cum am savurat eu o cină copioasă în compania lui Tweety Bird, lîngă doamnele bine (multe dintre ele venite de la alte hoteluri, unde lipsea mîncarea), îmbrăcate, toate, ca la nuntă!

Adina Ungureanu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.