Cum e pe lumea cealaltă?

De-a lungul secolelor, oamenii s-au întrebat întotdeauna unde călătoreşte sufletul după moarte. Părerile sunt împărţite. Unii sunt convinşi că după deces nu se mai întâmplă nimic. Omul e dus la […]

De-a lungul secolelor, oamenii s-au întrebat întotdeauna unde călătoreşte sufletul după moarte. Părerile sunt împărţite. Unii sunt convinşi că după deces nu se mai întâmplă nimic. Omul e dus la groapă, înmormântat şi cu asta basta. Trupul putrezeşte şi o dată cu el şi sufletul, care e spirit atâta timp cât omul e viu. Însă există și persoane care cred altceva…

„Corpul viu e ca un aparat de emisie-recepţie”

Credincioșii sunt convinși că cei care au păcătuit, ajung în iad, unde dracii îi opăresc cu smoală fiartă, îi biciuiesc şi îi fumează în pipe uriaşe, timp de 1000 de ani. Alții visează la reîncarnare, sperând că sufletul lor se va trezi în animale, păsări sau alţi oameni. Însă, până acum nu s-a întors nimeni de pe lumea cealaltă ca să ne spună cum e. Răspunsul la această dificilă întrebare ar putea fi găsit, poate, în tradiţia populară milenară a neamului. Folclorul românesc oferă câteva date interesante privitoare la cea din urmă deplasare a noastră.

Unul dintre cei pe care îi fascinează viaţa de dincolo de moarte şi călătoria sufletului este prof. univ. dr. ing. Alexandru Măruţă. Absolvent al Institutului Politehnic din Timişoara, Facultatea de Construcţii, secţia Hidrotehnică, specialitatea construcţii hidrotehnice, este laureat al Premiilor Academiei Române încă din anul 1963. A susţinut activităţi didactice în domeniul hidraulicii, mecanicii fluidelor, biogeofizicii, sinergeticii. Întotdeauna, însă, a fost atras de ştiinţele cognitive, de fenomenele paranormale şi extrasenzoriale. Prof. univ. dr. ing. Măruţă a condus şi a ţinut cursuri la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe Cognitive din Bucureşti, timp de mai mulţi ani. Conform unor cercetători în domeniul parapsihologic, totalitatea informaţiilor primite de o persoană în timpul vieţii se fixează în spaţiul cosmic pe o întindere necunoscută în prezent, viteza de comunicare putând avea valori supraluminice. „Eu cred că există viaţă după moarte. Atât clarvăzătorii, cât şi operatorii biogeofizicieni, pot aduce informaţii, temporale, spaţiale sau funcţionale despre cei dispăruţi, dar cu o singură condiţie: să cunoască lungimea de undă (frecvenţa) pe care persoana decedată a comunicat extrasenzorial în timpul vieţii. Din şase miliarde de pământeni nu sunt doi care emit pe aceeaşi lungime de undă, lucru care îi individualizează şi sub acest aspect. Pe de altă parte, posturile emiţătoare-receptoare (indivizii) sunt foarte slabe energetic, iar banda de emisie-recepţie este foarte îngustă (situată la, aproximativ, o sută de milioane de metri lungimi de undă). Corpul viu, în speţă omul, poate fi comparat cu un mic aparat de emisie-recepţie, care primeşte, respectiv emite, în spaţiu, cu sau fără voia sa, informaţii. Mijloacele şi procedeele folosite sunt foarte diferite de la o persoană la alta, în funcţie de aptitudinile sale de a apela la informaţia extrasenzorială.”, a spus profesorul Măruță

Raiul era între Tibru şi Eufrat

„Biblia, ca şi cărţile fundamentale ale marilor religii monoteiste, cuprinde, pe lângă inspiraţia divină, influenţe ale nivelului cunoştinţelor şi ale mentalităţilor, la data când au fost scrise, consideră prof. dr. Al. Măruţă. Astfel, în Biblie scrie clar, încă din Geneză, că Raiul a fost între Tibru şi Eufrat. Omul va reînvia cu ocazia judecăţii de apoi, când Iisus va coborî pe Pământ. Cu această ocazie, se vor alege cei, care prin faptele lor vor fi destinaţi unei vieţi veşnice şi fericite. În perioada în care s-a scris Vechiul Testament, civilizaţia sumeriană era înfloritoare. Agricultura era în plină dezvoltare. Cea mai veche atestare documentară a unui baraj este în zona Hoksr pe Eufrat, de unde erau dirijate apele la culturi. Spre deosebire de suprafețele relativ aride din jur, porţiunea dintre Tibru şi Eufrat arăta ca o adevărată grădină. Vegetaţie abundentă, flori, soare, apă, hrană din belşug. Ori, unde, decât aici, ar fi putut să fie Raiul?” Dar în această zonă foarte călduroasă, apele dirijate în exces au intensificat evaporaţia, având ca efect scăderea treptată a fertilităţii lor. În 1000 de ani, totul s-a transformat într-un adevărat deşert. Scăderea puterii babilonienilor şi dispariţia acestei civilizaţii s-au datorat diminuării resurselor agricole. Ceea ce s-a întâmplat acolo constituie azi pentru ecologi primul exemplu de ecodezastru provocat de intervenţia umană. „Războiul din Golf, Furtuna-deşertului, a fost de fapt războiul din Rai, opinează profesorul Măruţă. Să fie acesta un avertisment dumnezeiesc adresat omenirii?”

„O voce a spus: Duceţi-l dincolo pe Constantin!”

Există oameni care susţin că au trecut pentru puţin timp pe tărâmul celălalt, că s-au întâlnit cu morţii, cu dracii sau cu Dumnezeu. Ei au suferit comoţii cerebrale, infarcturi, come sau accidente rutiere grave. Relatările lor despre ce au văzut în moartea clinică i-au uimit întotdeauna pe cei care studiază astfel de cazuri. În urmă cu doi ani, Constantin B. Mihai din Bucureşti, de 48 de ani, a suferit un grav accident de circulaţie, care s-a soldat cu răni profunde la cap şi comă. Timp de două săptămâni, după ce şi-a revenit, el nu şi-a amintit nimic. Într-o seară, când soţia lui şi copiii veniseră în vizita obişnuită la spital, bărbatul şi-a amintit brusc cine este şi ce i s-a întâmplat. Iată ce ne-a declarat: „Îmi aduceam aminte clar accidentul. Durerile suportate au fost atroce, cum nu vă puteţi imagina. Vedeam până şi camionul care mă acroşase, ba chiar şi feţele celor care m-au scos dintre fiarele contorsionate ale maşinii. Apoi m-a luat aşa, o căldură în tot corpul. În urechi auzeam un zgomot ca cel produs de ploaie pe acoperişul unei case. Un susur liniştitor. Mi se făcuse dintr-o dată foarte somn, aşa că am adormit.” Omul s-a trezit, apoi, într-o mare lumină. Nu ştia unde se afla. Stătea întins pe ceva rece, dezbrăcat. Nu vedea nimic, dar auzea şi mirosea. În jur bătea vântul şi aducea cu el miresme de iasomie şi iarbă tăiată proaspăt. „Îmi mai veneau tot felul de arome din copilărie: de cozonac scos din cuptor, de dulceaţă de trandafiri sau mâinile mamei când frământau pâinea în covată. În cele din urmă am auzit o voce: Constantin, nu are ce căuta aici! Duceţi-l dincolo! Ce-o fi dincolo? mi-am zis, dar n-am mai apucat să mă gândesc.”

În iad, păcătoşii urlă de durere

Pe un fel de ecran mare bărbatul a văzut, ca într-un film, secvenţe din propria viaţă. Chiar în cele mai mici amănunte, de parcă cineva ar fi stat să-i filmeze faptele bune sau rele. A revăzut cum îl bătea pe fratele lui mai mic, cum îşi supăra mama sau cum fura bani din casă şi dădea vina pe mezin. Apoi imaginile i-au amintit de şutul brutal dat în burta unui câine, de faptul că şi-a înşelat nevasta şi a minţit la tribunal jurând pe Biblie. „M-am trezit plângând în hohote. Regretam enorm şi-mi ceream iertare în gând, căci nu mai aveam putere. Deodată, o vâlvătaie imensă de foc a apărut lângă mine. O arătare, ce semăna mai degrabă a bivol decât a om, m-a smucit şi a început să râdă: Hai să vezi ce te aşteaptă! Avea pielea roşie şi lucioasă, era bine făcut, cu muşchi puternici, dar cu botul de bou, coarne, mâini de om şi picioare de ţap. M-a plimbat în şase încăperi, pe rând. Acolo am văzut oameni chinuindu-se, arşi, cu pielea sfâşâiată, cu măruntaiele scoase afară. Mirosea îngrozitor. Toți urlau, gemeau, se tânguiau. Alţi bivoli turnau pe ei un lichid ce le făcea carnea să sfârâie. E acid, mi-am zis în gând, dar m-am trezit brusc. Auzeam aparatele la care fusesem legat în timpul comei, bâzâind. Mi-era frică să mai deschid ochii, dar totuşi am făcut-o. De jur împrejurul patului stăteau rudele mele, cărora le-am povestit şi lor prin ce am trecut. Nu m-au crezut. Ziceau că am visat și că e din cauza accidentului.”

Până și morții dau șpagă…

Legendele spun că, într-o zi, îngerii au stabilit ca deplasările sufletelor de pe Pământ spre Rai să nu se mai facă oricum, ci să fie dirijate prin nişte „vămi ale văzduhului”. De atunci, în fiecare dintre aceste vămi, oamenii sunt cercetaţi şi li se cântăresc faptele. În cadrul aceleiaşi întruniri s-a mai hotărât ca fiecare vameş să fie dotat cu o carte mare, cu file negre, pe care să consemneze cu litere albe păcatele oamenilor, de la cele mai mici şi până la cele mai mari. Pe la români se crede că ar fi vorba de 20 de vămi. Prima dintre acestea se numeşte vama tâlharilor. Urmează cea a furtişagului, vama uciderii, a omorului, vama beţiei, a desfrânării, vama lăcomiei şi cea a nedreptăţii, vama învrăjbirii, vama sudalmei, vama fermecătoriei şi vrăjitoriei, vama beţiei şi a fumatului, vama minciunii, etc. În închipuirea oamenilor de la ţară, aceste vămi ar fi nişte construcţii cu uşi de fier, aşezate la distanţă unele de altele, prin care sufletul omului este nevoit să treacă. Alţii cred că vămile se află pe malurile unor ape mari, peste care trebuie să treacă cei plecaţi din lumea aceasta. Vama cea mai fioroasă este ca un fel de punte foarte lungă, cât unghia de groasă şi lată cât lama unui cuţit. Ea trece peste un lac fără fund, întunecos şi în care mişună tot felul de gângănii, unele mai scârboase decât altele, balauri, şopârle şi broaşte râioase. Sufletele oamenilor păcătoşi, cum vor să pună piciorul pe această punte, calcă în gol şi cad în iad. Cele ale oamenilor nevinovaţi, fiind luminoase, scapă şi trec mai departe spre Rai. Datina la români este ca să se pună în mâna celui decedat un bănuţ lipit de o lumânare, deoarece sufletul se poate mântui numai dacă dracilor li se oferă câte un ban şi un colac. De aici, obiceiul să se dea de pomană colaci şi să se arunce cu bani la răspântii, atunci când trupul mortului este condus la groapă. Din moşi-strămoşi se zice că este bine ca oamenii să-şi plătească vămile văzduhului, încă din timpul vieţii, dând de pomană sărmanilor și având un comportament cuminte, cu frică de Dumnezeu. (E. M.)

Comments

comments

Despre edituramateescu

a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu, reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise. Editura îşi propune să ofere cititorilor lucrări variate din toate domeniile vieţii cultural artistice, cu accent pe calitatea scriiturii şi respectarea limbii române.