Iadul de la marginea cartierului Giulești-Sârbi

Chiar de ziua sfinților Trei Ierarhi, (rit vechi) astăzi, pe 12 februarie, ne-am dus în cartierul Giulești-Sârbi pentru a rezolva o problemă. Nu știu cum ne-a venit ideea să facem […]

Chiar de ziua sfinților Trei Ierarhi, (rit vechi) astăzi, pe 12 februarie, ne-am dus în cartierul Giulești-Sârbi pentru a rezolva o problemă. Nu știu cum ne-a venit ideea să facem o vizită și la Mănăstirea Chiajna, cea despre care am scris de nenumărate ori în revistele și ziarele la care am lucrat. Și, cum de obicei nu stăm prea mult pe gânduri, am pornit într-acolo. Eram și cu Andrei, băiețelul nostru care a fost extrem de curios să vadă cum arată bătrâna mănăstire Chiajna. (Din ce an e clădirea? Cine a făcut-o? E ca la Scooby-Doo? Sunt fantome? Dar vampiri? Putem să prindem unul? etc.)

Cartierul Giulești-Sârbi nu s-a schimbat prea mult în ultimii ani. Străzi și străduțe desfundate, noroi, case modeste pe porțile cărora scrie „Vând buteli” sau „cunpăr fier”, limuzine vechi, rablagite, oameni îmbrăcați sărăcăcios, copii roșii în obraji ca merele, maidanezi somnoroși. La capătul cartierului e cimitirul, cu morții lui, gata să fie înghițit de gunoaie și malurile mari de pământ răscolit de cei care caută neîncetat fier vechi.

Aflasem de mai mult timp că niște călugări au ridicat acolo o bisericuță din lemn, cu hramul Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, și că vor reface într-un viitor apropiat vechea mănăstire. Așa că am vrut să vedem ce se mai întâmplă în zonă. E dificil de ajuns. Și periculos. Pentru că noroiul e adânc, înșelător ca nisipul, nu știi pe ce calci și …odată te trezești în groapă! Sunt bălți mari peste tot și cratere de 10-15 metri adâncime, zici că au căzut meteoriții. Dar pe acolo nu trec decât căutătorii de fier și excavatoarele care mușcă pământul. Ale cui sunt acele mașinării imense, nu știm. Cert e că gropa de gunoi din fața mănăstirii Chiajna e răscolită parcă de cârtițe uriașe.

Prin fața nostră trece o căruță legată de o iapă tânără. Două țigănci, vinete de frig, trag cu disperare de o sârmă ivită din pământ. Palmele lor mari și negre se unesc, venele se umflă, femeile icnesc și înjură cu amărăciune. De la depărtare zici că vor să scoată ridichea uriașă. Un moșneag ține iapa de căpăstru, fumează și cântă. Țigăncile se întorc la căruță și aduc un ferăstrău. Taie bucata de sârmă și, fericite, pleacă mai departe.

Vântul urlă printre ciulinii înghețați, iar ciorile cad grămadă peste gunoaie. Glodul e adânc, te înghite total dacă nu ești atent. Între noi trei și mănăstirea la care vrem să ajungem se cască un hău înfricoșător. Nu mai putem înainta, poate doar dacă am avea aripi. Și noi ni le-am pierdut demult…Numai Andrei le mai are, doar că el nu pleacă nicăieri fără noi. Ocolim așadar, sărind peste niște blocuri mari de ciment (oare de la ce-or fi?), peste cărămizi și multe capace de closet. Iar apar bălți de noroi. Floșc în ele, că n-avem încotro. În viața mea n-am văzut atâtea sortimente de resturi menajere: hârtii, farfurii sparte, pempărși, țoale ferfeniță, PET-uti, pahare, bucăți de computere, oase de cal, probabil, un frigider, o jumătate de cadă, o icoană, multe folii de medicamente, în special anticoncepționale și Majeptil. Iadul!

Ajungem la mănăstire, plini de pământ până la genunchi și înghețați. Înconjurat de un gard din sârmă, lăcașul era stăpânit de sute de ciori. Pe unul dintre zidurile exterioare cineva a scris cu vopsea albă: „Adio, România! Cu Dumnezeu înainte.” Descurajant. Și totuși…

Materiale de construcție stau într-o parte, lemne, cărămizi. Toate așteaptă o mână de om gospodar. Ne-am dus până la bisericuța din lemn ca să vorbim cu unul dintre călugări. Pustiu. În curte, mai în spate, un bărbat tăia lemne. L-am întrebat de preoți. Nu știa nimic. Sau n-a vrut să spună. Descoperim și un paraclis. Inăuntru, doi credincioși îngenuncheați. Un părinte ținea o slujbă. N-am putut sta până la sfârșit, eram cu noroiul până în cap, așa că am plecat. Copilul era dezamăgit pentru că n-a văzut nicio fantomă și că n-am reușit să intrăm în mănăstire.

„Chiajna” figurează pe lista monumentelor istorice. Cu speranță și puțină imaginație poate vom asista în curând și la reconstrucția ei. Poate! Până atunci însă, excavatoarele căutătorilor de fier vechi se dovedesc a fi mai harnice…

Dana Fodor Mateescu

Foto: Răzvan Mateescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.