Iubito, eu am fost la balamuc!

Am 30 de ani și lumea spune că sunt frumoasă. Foarte frumoasă. Nu cred că minte cineva. Dacă mă uit în oglindă trebuie să recunosc eu însămi asta. Până la […]

Am 30 de ani și lumea spune că sunt frumoasă. Foarte frumoasă. Nu cred că minte cineva. Dacă mă uit în oglindă trebuie să recunosc eu însămi asta. Până la această vârstă nu am reușit să-mi întemeiez o familie, din varii motive. Nu că nu mi-aș fi dorit din tot sufletul. Am pus mai mult preț pe activitatea mea profesională, poate. Așa a fost să fie. Lucrez în publicitate de mai bine de 7 ani de zile și îmi place nespus ceea ce fac. Până acum un an de zile eram logodită cu un bărbat, inginer de profesie, cu care urma să mă și căsătoresc. Fericitul eveniment nu a mai avut loc. Din pricina mea. De ce? Aveți puțin timp să vă povestesc la o cafea? Bine.

Totul a început de la o banală conferință de presă unde eram invitată. În timpul discuțiilor cineva mi-a cerut o țigară. Atentă la ceea ce se vorbea i-am răspuns persoanei că poate să se servească din pachetul meu. Era un bărbat.

– Și tu, mi-oi fi dat vreodată când eu nu am avut…Știu ce înseamnă să n-ai țigări, i-am răspuns fără să mă uit cu cine vorbesc.

– Îți mulțumesc din suflet, a spus. Pe mine mă cheamă George.

– Pe mine Cristina, dar prietenii mă strigă „Cri”, i-am zis privindu-l pentru prima oară în ochi. Mi se părea că ceva mai urât nu văzusem în viața mea. Nu era de fel genul meu. Preferam bărbații puternici, înalți, bruneți, gen Banderas. Ăsta arăta total aiurea, nici nu știam în ce categorie să-l încadrez. Subțire, cu niște mâini ca de păianjen, lungi, lungi, trupul anemic, de credeai că acum se dezmembrează.

Chipul era compus, parcă, din mai multe fețe. Ochii mari, de un albastru straniu, rece ca gheața, erau bulbucați și când mă priveau parcă-mi mușcau din suflet. Nasul era așezat frumos pe o față mare cu buze desperecheate. Cea de sus nu avea nici o legătură cu sora ei de jos care era scoasă în afară, aproape atârnând. Și, ca tacâmul să fie complet, îi lipseau și câțiva dinți. Părul rar, era tapat și dat din belșug cu fixativ. Nu-mi imaginam în ruptul capului că cineva s-ar fi uitat la el vreodată. În concluzie, George era departe de a-mi frânge inima din prima. Și totuși…

A trecut ceva vreme și ne întâlneam aproape în fiecare zi pe teren. Nu știu cum dădeam mereu de el, peste tot. Tipul mă urmărea asiduu la conferințe, spectacole, festivaluri, îmi aflase programul, ce mai, era documentat. De foarte multe ori, după ce ne terminam treburile, mă invita la o bere. De cele mai multe ori îl refuzam, mai ales după ce aflasem că este căsătorit. Îmi închipuiam că are o nevastă cel puțin tot atât de boccie ca și el. M-am înșelat însă. Soția lui, chiar dacă era cam mahalagioaică, era de o frumusețe răpitoare și avea chiar un copil cu ea, o fetiță superbă. Am avut ocazia să ne cunoaștem. Vocabularul pe care-l folosea o dădea de gol de fiecare dată, oricât s-ar fi străduit să pară o „doamnă”. Mai aflasem tot de la George, că ea s-a măritat doar ca să aibă un statut și ca să plece din cocioaba unde stătea cu încă vreo cinci frați, plus părinții. Și ea și George erau la a doua căsătorie. Dar ce îmi păsa mie? Eu aveam treburile mele…

Timpul a mai trecut și am devenit din ce în ce mai apropiați. Încredibil! Nu mi se mai părea atât de urât, ba chiar era plăcut și asta datorită inteligenței lui sclipitoare și a culturii. Asculta muzica clasică, studia pianul și citea enorm. Avea o memorie fantastică. recita din Esenin, Eminescu sau Ion Barbu cu o ușurință nemaipomenită. Un bărbat cu care aveam ce să discut, oricând. Stăteam ore întregi pe la terase, uitând să mai plecăm acasă, savurând o halbă de bere și povestind câte lună și-n stele sau filosofând pe anumite teme de viață. Era o adevărată plăcere și simțeam cum sufletul mi se strânge de fiecare dată când mă despărțeam de el. Evident nu recunoșteam nimic, Doamne, cum aș fi putut face așa ceva? Plus de asta, nu mi se mai întâmplase niciodată să mă îndrăgostesc de bărbatul altei femei. De fiecare dată când gândurile îmi fugea la el, mă străduiam din răsputeri să-mi ocup timpul cu altceva. Zadarnic însă. Mă biruise. Nu prea îmi dădeam seama de gravitatea situației. Încă mi se părea o joacă. Și cel mai rău era că țineam totul în suflet, ascuns, chinuindu-mă cumplit. În vara anului 1998 mi-am dat demisia de la firma la care lucram și m-am mutat la cea unde era el șef. De ce, nici eu nu prea știu, dacă mă gândesc. El a aranjat totul, a vorbit cu patronul străin… Eram în al nouălea cer, ca să zic așa, nu mă mai interesa nimeni, plecam dimineața și veneam seara. În acest context, relația cu logodnicul meu a început să scârțâie. Nici că-mi păsa. Un deget nu mișcam ca să repar ceea ce stricam. Mi se părea că fac bine. Plecam la diferite acțiuni, scriam împreună, aveam niște idei de milioane, toți colegii ne apreciau pentru munca noastră. Era totul O.K. Nu era zi ca George să nu-mi mărturisească iubirea lui:

-Vreau să mă despart de nevastă-mea, spunea el. Nu o iubesc. Tu ești sufletul meu, ești viața mea, aerul pe care-l respir în fiece clipă, mor fără tine…

Eu încă mă țineam tare, nici în ruptul capului nu doream să afle că îl iubesc și continuam să traiesc cu logodnicul meu, chiar dacă ne certam tot timpul.

-Hai, lasă, nu te mai prosti atâta, îl necăjam eu, că doar nu lași tu frumusețe de nevestică pentru o păcătoasă ca mine, care nu știe ce-i aia o familie!

Tristețea lui era mare când îi vorbeam așa. Își îneca necazul în băutură și mai rău era că și eu, la rândul meu, începusem să beau. Azi o bere, mâine trei, poimâine cinci. Devenisem dependentă. Cred că, de fapt, asociam statul în cârciumă sub teii înfloriți cu discuțiile avute și prezența lui George. Toate acestea îmi erau foarte dragi. Pentru că nu prea puteam să beau cu altcineva în afară de el. Prietenii îmi spuneau că m-am schimbat, că parcă sunt nebună, absentă. Nu-mi păsa.

La un moment dat, George mi-a mărturisit un secret de-al lui. Am rămas pur și simplu fără grai.

– Cri, trebuie să-ți spun ceva care poate te va șoca. Eu am fost internat la balamuc când aveam 18 ani. Sunt nebun cu acte.

Am început să râd, crezând că glumește.

– Și eu am fost la balamuc, i-am răspuns, toată lumea a fost la balamuc, nu vezi, uită-te în jurul tău și spune-mi care mai e întreg la căpățână.

-Vorbesc serios, Cristina, a ripostat el. Uite certificatul. Nu am suportat regimul din armată și am clacat nervos, pur și simplu. M-au internat la Spitalul Militar Central, la secția neuro-psihiatrie. Eram un copil și numai eu știu cât am suferit.

Mie mi se părea totul de domeniul fantasticului. Parcă urmăream un film la televizor, nu-mi venea să cred că bărbatul pe care-l iubesc e nebun. Am luat bucata de hârtie în mână și am început să citesc, literă cu literă. M-am îngrozit. Acolo scria clar că George este schizofrenic. M-am speriat, dar tot nu-mi venea să cred. Băiatul acela, care era atât de calm, așa de inteligent, talentat, (picta, cânta la pian, scria versuri) nu putea fi un bolnav psihic! Nu! Nu credeam. Refuzam să cred.

-Nu ești nebun, de ce vrei să mă faci să cred asta? Ești mai normal decât mulți, George, lasă, prostiile, că nu merge cu mine.

Din păcate, adevărul avea să fie mult mai dur și, în curând, aveam să aflu chiar pe pielea mea. A mai treecut ceva vreme și patronulnostru ne-a trimis într-o delegație la Sighișoara. Abia așteptam să plec, sufletul parcă îmi ieșise din piept și zbura înaintea mea, ca să ajungă mai repede la întâlnirea cu iubitul meu. Când am ajuns în oraș era noapte, și străzile pustii. Ne-am cazat la primul hotel. Inimile băteau să ne iasă din piept. În viața mea nu am făcut dragoste cu cineva așa cum am făcut în noaptea aceea. Părea că vine potopul, sfârșitul lumii și noi nu ne vom despărți niciodată. Îl iubeam cu toată ființa mea și în subconștient, chiar dacă nu aș fi recunoscut pentru nimic în lume, mă și simțeam soția lui pentru vecie. Era pentru prima oară când făceam dragoste cu el, după doi ani de când îl cunoșteam. A fost ceva romantic, dulce, ceva cu miros de brad și iarbă crudă.

– Aș vrea să nu se mai termine niciodată ziua asta, îi spuneam. Roagă-l pe Dumnezeu să nu ne despartă, pentru că eu am să mor…

El râdea și-mi săruta părul.

– Nimeni nu ne poate despărți, Cri. Nimeni, auzi?

A doua zi zburam amândoi, nici nu mai atingeam pământul. Ne-am rezolvat repede treburile pentru care fuseserăm trimiși în Sighișoara, apoi ne-am plimbat tot resul timpului. Când ne-am suit în tren a început să plouă. N-aș fi vrut să mai plec. Parcă mă rupea de ceva. La București aveam inima pustie. Câteva zile nu am mai fost om. Încercam zadarnic să mi-l scot din minte și din inimă. Îmi spuneam, copilărește: „E cel mai urât bărbat pe care l-am cunoscut vreodată, nu are dinți, îi put picioarele înfiorător, chiar dacă se spală, e însurat, are un copil și pe deasupra mai e și schizofrenic. Nu! Categoric, eu trebuie să-mi văd de viața mea nu să mă încurc cu toți idioții! Problema e la mine, nu la el. Eu sunt nebună!”

Aș, de unde! A doua zi când mă suna eram drepți, la comandă. Nu mai conta nimic. Aveau să urmeze săptămâni de adevărată nebunie, deplasări prin țară și peste hotare, evident, alături de el. Am fost împreună în Bulgaria, Cehia, Ungaria, apoi la Brașov, la Sinaia sau la Bușteni. Nevastă-sa a simțit ceva și a început să-i facă scandal. Și pe bună dreptate. Lipsea mai tot timpul de acasă, chiar ajunseserăm să ne certăm între noi pentru că nu stătea deloc cu fetița lui. Mereu îi spuneam:

– E fetița ta, ia-o cu tine, du-o într-un parc, la Mc Donalds, cumpără-i o jucărie. Apropo, știi ce număr poartă la pantof?

Habar n-avea. Și de fiecare dată când pomeneam de copil mă punea la punct.

– Nu-i treaba ta! Tu să ai grijă de al tău când o să-l faci. Dacă o să ai vreodată. Ce te interesează de al altuia?

Anul trecut, de 1 iunie, eram împreună prin magazinul Unirea și mă tot uitam după o rochiță frumoasă pentru fetița unor amici. El s-a înfuriat și mi-a zis, plin de venin:

– Dacă mă iubeai, îi cumpărai fiicei mele ceva, nu alteia. Te doare undeva și de mine și de ea.

– Păi n-ai zis tu că nu e treaba mea? Fata ta are mamă. Să-i cumpere ea. Are și tată. Care nu prea stă cu ea..

Fiindcă stă cu tine, o curvă care are bășini în creier!

Am rămas mută de uimire. Nu mai puteam respira de durere. Tremuram din tot corpul. Cât am putut de tare am fugit, lăsându-l acolo, în magazin. Plângeam în hohote și îmi venea să mă arunc sub roțile unei mașini. N-am făcut-o. Dar am continuat relația.

Mi-am dat seama că ceva nu e în regulă cu acest bărbat, când a început să mă lovească și să mă înjure. Medicii puseseră un diagnostic bun. Au urmat zile cumplite. Amenințări cu moartea, bătăi în plină stradă, intrigi. După câtva timp venea spășit, cu ochii plini de lacrimi:

– Iartă-mă, Cri, sunt nebun după tine, iartă-mă că te-am lovit sau că ți-am vorbit urât! Sunt gelos, ce să fac?

Și îmi dăruia un inel sau îmi cumpără câte ceva, crezând că poate repara stricăciunile. Pentru că îl iubeam, treceam peste toate aceste neajunsuri, înghițeam în sec și îl iertam. Mai rău îmi era fără el. N-a trecut mult și nevastă-sa, săturându-se de el, a plecat de acasă împreună cu fetița. S-a întors la ai ei, amenințîndu-l că divorțează. Eu am început să am remușcări.

-Lucrurile nu mai mergeau între noi, înainte să te întâlnesc eu pe tine, Cri, îmi spunea George. Eu nu mai știam ce e aia casă cu femeia asta. Pleca dimineața și venea seara, fără să-mi spună o vorbă, se culca și pa. Ne mai vedeam peste câteva zile, și atunci în fugă. Mă neglija, Cri. Eu am nevoie de o femeie care să mă iubească pentru ceea ce sunt nu pentru banii mei sau pentru avere. Tu ai fost ca o salvare pentru mine…

M-am mutat la el. Eram ca soț și soție și în aparență ne înțelegeam bine, gospodăream împreună, mergeam pe teren, prin țară, în străinătate. Dracul a început să-și bage coada din nou. În loc să-și vadă de „noua lui familie”, cum îi plăcea să spună, mă tot acuza că îl înșel, sau că l-am înșelat în trecut. Și urmau scandaluri, bătăi, înjurături ca la ușa cortului. Nu-mi venea să cred că e tot el! De multe ori mă gândeam: „Doamne, ăsta mă poate omorî aici, și nimeni nu știe de mine, cât am suferit. El scapă, pentru că e nebun, iar eu o să putrezesc în pământ.” Din fericire, nu mă ucidea, dar mă umplea de vânătăi. La un moment dat, lui George i-a revenit, brusc, dragostea față de fetiță. Tot timpul vorbea despre ea și plângea cu poza în mână.

– Du-te să-ți vezi copilul, îi spuneam.

– Nu pot, nu vreau s-o văd pe mă-sa, nenorocita aia care mi-a distrus viața. Din cauza ei am devenit un alcoolic.

Și adevărul cam ăsta era. George bea de stingea și când se amețea era extrem de violent. Îi sărea țandăra din orice, delira, interpreta greșit adevărul. Ba mai mult, era gelos pe mine pentru că nici la serviciu nu mai făcea față, iar eu mă descurcam. Greu dar mă descurcam. Sufeream din ce în ce mai mult și simțeam că am făcut cea mai mare greșeală din viața mea. Până la urmă George și-a pierdut locul de muncă. Nevastă-sa a băgat divorț, l-a târât prin tribunal, iar mințile lui au luat-o razna. Din nou. Nu mă mai înțelegeam de nici un fel cu el, dar maică-sa ținea cu tot dinadinsul să rămânem împreună.

– E un băiat bun, mamă, nu te speria că mai dă în tine, așa sunt bărbații, să știi, stai lângă el, nu-l părăsi, că asta o să-l distrugă într-o bună zi. Să vezi tu ce bine o să fie mai încolo…

Mai încolo… mai încolo, când? mă întrebam ca proasta, în gând. Deja personalitatea mea de femeie era egală cu 0, mă desființase, nu mai aveam nimic de spus, era așa cum zicea el sau maică-sa.

În ultima perioadă, însă, George a înnebunit de tot, se crede extraterestru cu sânge albastru și vrea să mute Casa Poporului în Tulcea. Nu-l mai interesează nimic, iar medicamentele „pentru nervi” pe care i le tot administrează maică-sa nu-și mai fac efectul. Așa că își chinuie părinții și pe mine. Amenință că se va sinucide din cauza mea, iar mama lui consideră că vinovatul numărul unu sunt numai eu. Se spune că dragostea învinge , dar eu cu cine mă lupt??? În cele din urmă, după multe rugăminți, a acceptat să meargă la psihiatru. Medicul l-a consultat și i-a dat niște medicamente care costă foarte mult. George urmează să se pensioneze medical, la 33 de ani, și să ia pastile pentru „psihopupu” toată viața.

Întrebarea este: eu ce fac acum? Voi trăi cu un bărbat care nu se știe dacă mai are șanse de reabilitare vreodată? Sau o las baltă? Îl iubesc încă, mult de tot. Pot eu face un copil cu el? Cine îmi poate înțelege suferința? Care decizie e mai bună pentru mine? Să-l părăsesc și să fiu cu altul, iar sufletul meu să urle după el? Procesele de conștiință pe care mi le fac nu-mi dau pace. Nu știu care este drumul drept și corect. Poate mă ajutați voi…Sunt disperată.

Cristina, București.

EM

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.