Sfârșitul unui campion

„Prin trupu-i tatuat de schije Fără o mâna sau picior Ești viul monument al gliei Ce dârz privești spre viitor ……………………………….. Simbol al jertfei de onoare Și spaimă-oricărui dușman Ai […]

„Prin trupu-i tatuat de schijecol r mihai babaroaica foto razvan mateescu

Fără o mâna sau picior

Ești viul monument al gliei

Ce dârz privești spre viitor

………………………………..

Simbol al jertfei de onoare

Și spaimă-oricărui dușman

Ai fost și cei rămâne-n veci

Al României veteran.”

 -col. (r) prof. veteran Constantin Fluture-Plăeșu,

-Veteranului Român-

În urmă cu vreo 10 ani, pe când scriam la revista „Lumea Credinței”, am cunoscut un om care m-a făcut să plâng. Nu, nu eram depresivă, nu luam antibiotice și nici nu trebuia să divorțez de nimeni. Dar am pășit în lumea veteranilor de război, da, acei oameni care au luptat pe front în cel de-al Doilea Război Mondial, care și-au jertfit viețile pentru această țară. Știu, pare desuet, umflat cu pompa, artificial, ceea ce scriu eu aici, dar nu e vina mea că forța acestor vorbe s-a stins, că ele nu înseamnă mai nimic, azi, pentru unii dintre noi.

Mămăligă cu lacrimi și ceai

Ziceam că am fost impresionată de un om. Era un bărbat dârz, luptător, cu fruntea sus și privire crâncenă ca o spadă și la 85 de ani câți avea când l-am cunoscut. Col. (r) Mihai Babaroaica. E foarte posibil ca el să nu mai fie în viață acum când lucrez la acest text. Dar personalitatea și faptele lui merită date spre exemplu tuturor. În special noii generații. Am ajuns la el cu ajutorul unor ofițeri din cadrul Comenduirii Garnizoanei din București a Ministerului Administrației și Internelor. Dorind din tot sufletul să ajute veteranii de război și văduvele acestora, aceștia au înființat, în urmă cu mai mulți ani, un birou de asistență socială și religioasă. Cu diferite ocazii, comandantul garnizoanei, alături de preotul Radu Felix Iulian, care le acorda și asistență religioasă, le-au trimis pachete cu mâncare. „Am colaborat foarte bine cu Asociația Veteranilor de Război, ne-a spus preotul Radu Felix Iulian. Acolo am aflat cam câți oameni care au luptat pe front ar mai fi în viață, acum în București, și ne-am deplasat la locuințele lor. Mi s-a strâns inima când i-am văzut pe unii din ei mâncând mămăligă cu ceai, trăind într-o sărăcie lucie și așteptând să moară. Nu e drept! Oameni care și-au lăsat o mână sau un picior pe front, care au mușcat din țărână și au luptat pentru patrie! Și pușcăriașii o duc mai bine, au televizor, au hrană caldă de trei ori pe zi, primesc pachete. Așa că n-am mai stat cu mâinile în sân și am încercat să-i ajutăm cum putem.” 

O rană cumplită și Cruciada împotriva Bolșevismuluicol r babaroaica foto razvan mateescu

Col. (r) Mihai Babaroaica a fost cel care, timp de 35 de ani a reprezentat echipa Națională de Atletism a României și a câștigat numeroase medalii și cupe, alergând în viața lui peste 7 milioane de km. În modesta lui garsonieră i-au mai rămas doar amintirile anilor de glorie. Deși i-au fost amputate ambele picioare, a rămas un luptător. Își făcea singur curățenie în casă, se uita la televizor, nu scapa nici o emisiune importantă și încă știa ce-i disciplina. A știut toată viața. La 85 de ani dădea consultații de specialitate studenților de la ANEFS dornici să deprindă tainele atletismului, „așa cum se făcea el odată”. Pentru ei, col. Babaroaica alcătuia programe zilnice de antrenament. Veteranul s-a născut în Basarabia. Pe când avea doar câțiva ani, familia lui a fost refugiată în România. Apoi a luptat pe front alături de celebrul general Nicolae Macici, în marina grănicerească. Bun trăgător, înotător și atlet, el a devenit în scurt timp mâna dreaptă a generalului. Pentru curajul și inteligența lui a primit numeroase medalii de război, printre care: Crucea „Meritul Militar”, dar și decorația „Cruciada împotriva Bolșevismului”. Multe i-au fost date să înfrunte: frigul, foamea, oboseala, durerea, dezamăgirea, moartea. A fost împușcat în colona vertebrală în timp ce regimentul din care făcea parte lupta pe Dunăre, în cadrul grupului de nave grănicerești din frontul de Vest. Proiectilul i-a sfârtecat carnea și i-a zdrobit oasele. Între viață și moarte, soldatul a ajuns la Lipova. Agoniza. De acolo, a fost trimis la București. Medicii nu i-au mai dat nicio șansă. Dar Moartea n-a vrut să-l ia! Sportiv de performanță, cu o voință de fier și Dumnezeu în suflet, Mihai și-a revenit încet-încet, uimind pe toată lumea când s-a ridicat din pat.

„Am urât comuniștii. Ei ne-au distrus!”babaroiaca-2-224x300

Chiar dacă pare greu de crezut, după război, Mihai Babaroaica și-a continuat viața sportivă și a câștigat multe concursuri naționale și internaționale. Locul șase în 1955 la Mondialele de Atletism de la Varșovia a fost pentru el cea mai frumoasă amintire. „Eu nu am alergat pentru comunism. Am alergat pentru țara mea. Din 109 de atleți, am ajuns al șaselea. 35 de ani cât am reprezentat Echipa Națională de Atletism a României, 19 ani am fost campion la fond, 3000 de metri obstacole și la maraton. Sunt naționalist! Am urât comuniștii! Ei ne-au distrus, ne-au făcut praf. Eu nu mai apuc, o să mor, sunt bătrân. Dar nu cred că țara asta își va reveni vreodată. Otrava e în adulții care au acum 40-50 de ani. Și otrava se întinde…Aș vrea să greșesc. Din tot sufletul aș vrea să nu am dreptate. Mi-e milă de voi!”

Când a ieșit din Lotul Național de Atletism, colonelul (r) Babaroaica a fost numit gestionar de armament pe 36 de batalioane, în sectorul 3 al Capitalei. Chiar dacă, din cauza diabetului, i-au fost amputate ambele picioare, bătrânul își purta singur de grijă în garsoniera cât micuță. „Eu noaptea nu prea dorm. Am energie. Scriu din experiența mea de fondist și maratonist secretele obținerii unui rezultat de invidiat. Trebuie să fii disciplinat întâi de toate, să ai voință și un program foarte strict!”

Uniforma de paradă

Când l-am vizitat, colonelul Babaroaica visa cu ochii deschiși în mica lui garsonieră, plină cu amintiri care dor cumplit, unele dintre ele. Universul veteranului era ordonat și tapetat cu zeci de medalii câștigate la concursuri, diplome și fotografii grăitoare. „Acolo eram la Varșovia. Eu am numărul 83. Număr cu noroc. În poza cealaltă e băiatul meu, mort de leucemie. Aici e soția mea, Mărioara. A murit, săraca și ea, de dorul lui. Dincolo e nepotu’ meu. Mi-e tare drag, eu l-am crescut. Mă ajută. Lui o să-i las casa asta, cu tot ce e în ea.” Târându-se pe jos, în mâini, dar cu fruntea sus, demn, bătrânul a deschis și ușa șifonierului ca să-mi arate „hainele”. Uniforme la „dungă”, de paradă, stăteau aranjate impecabil. Îl „așteptau”. Cămășile, cravatele, ciorapii erau într-o ordine desăvârșită. Numai că veteranul meu nu mai avea nevoie nici de ciorapi și nici de pantofi. Pe ce să și-i pună?

Un veteran străbate Bucureștiul…

Bătrânul avea nevoie de liniște, recunoștință și prieteni adevărați. După ce i-au fost amputate picioarele, n-avea nici căruț de invalid. Nu s-a plâns nimănui. N-a cerut. S-a descurcat singur. „Mi-au tăiat picioarele, nu și capul! Pot să-mi pun mintea la treabă. Încă!”, zicea el. A vândut niște trofee primite la concursurile internaționale, câteva medalii. I-a părut rău, dar ce era să facă?! Parcă cineva i-a smuls bucăți din suflet. În cele din urmă, a reușit să-și cumpere un cărucior de care a fost tare mândru. Avea cu ce să se plimbe, el care era pe vremuri un om activ. Ca să se ducă la Asociația Veteranilor sau să-și viziteze camarazii de luptă, care mai sunt în viață, trebuie să străbată Bucureștiul. Și tare îl mai dureau mâinile învârtind la roțile alea! Uneori puterile îl mai lăsau și palmele, care odinioară rămâneau înțepenite pe trăgaciul mitralierei, i se chirceau de durere pe roțile căruciorului pentru invalizi. Dar colonelul Babaroaica se oprea, închidea ochii și își trăgea sufletul câteva minute. Apoi, încet, încet, prin marea de oameni, mașini, nepăsare, bucurie și tristețe, florării și magazine, veteranul și atletul Babaroiaca mergeau împreună mai departe. Spre marele „Finish”…

P.S.

Cu aproape 20 de ani în urmă A.N.V.R. însuma circa 900.000 de membri: veterani, invalizi, văduve de război și văduve de veterani. Pe 24 iulie 2012 – mai erau aproximativ 45.000 de veterani de război şi 150.000 de văduve de veterani.

Dana Fodor Mateescu

Sa vii, taticule drag

*

Taticule, iti scriu ca sa nu vada

Scrisoarea asta mama, ci numai eu;

Of! De-ai sti cum privesc soldatii pe strada

Ca sa te vad, dar tu nu esti.

Sa ne scrii, taticule, cand ai sa vii!

*

De ziua ta pusesem flori pe masa,

Flori multe, ca-n toti anii, stii.

Dar tu lipseai, ce trist era in casa!

Si ma intrebam mereu:

Cand ai sa vii, taticule? Vezi sa ne scrii.

*

Ce n-ai luat taticule, cu tine

Le-a strans mamica intr-un sac, plangand

De ce plangea si se uita la mine

Si nu-mi spunea ce-avea in gand?

Taticule, sa vii curand!

*

Mi-a spus mamica azi, ca niciodata,

Ca maine dimineata, de cu zori,

Mergem la cimitir cu totii;

Sa-mi spui, tu, tata, cui ducem noi, acolo, flori?

Sa ne scrii, taticule, cand ai sa vii!

*

Poezie scrisa in anul 1942 de Floarea Stanciu, fetita unui ostas roman din comuna Cauti , judetul Bacau, plecat pe front.

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.