Vreau, pot, voi fi!

E ora trei noaptea. Pe geamul camerei tale pătrund raze subţiri şi reci în întunericul des. E călduţ. Pe masă e o carte, ,,Eseu despre orbire’’. N-ai terminat-o încă, dar […]

E ora trei noaptea. Pe geamul camerei tale pătrund raze subţiri şi reci în întunericul des. E călduţ. Pe masă e o carte, ,,Eseu despre orbire’’. N-ai terminat-o încă, dar îţi place, o s-o termini mâine. Când ai început s-o citeşti ţi-ai zis: ,,E genul de carte care mă fascinează, n-o s-o mai las din mână până n-o termin’’, dar ai lăsat-o. Ambiţia ta n-a putut învinge oboseala. Ai adormit, focul sfârâie în sobă, luna te priveşte, dar tu dormi prea adânc, eşti prea departe, e târziu…

Lângă carte, două pixuri, un caiet de mate, o culegere încă deschisă, ai scris, ai terminat toată tema, chiar dacă ai mai fi avut nu ai mai fi stat trează, era târziu, fusese o zi grea, însăşi luna avea milă de tine, poate de aceea te veghează, poate mâine vei fi tot cea de azi. Lângă pat, pe covor, hainele schimbate în grabă, uniforma ta, ai stat toata seara îmbrăcată cu ea, ai vrut doar să termini temele, am înţeles, (nimic mai nobil). Pe spătarul patului, două căni murdare de ness, pe a doua nu ai mai terminat-o, era târziu şi tu mai aveai multe de făcut, erai obosită şi beai forţat ness doar ca să stai trează, ştiai că îţi face rău, ştiai că ai probleme cu inima, ştiai, dar şcoala te foloseşte prea mult. Zi de zi, noapte de noapte, stai şi scrii, citeşti, repeţi, totul ca să fie bine.

Bei ness, bei mult, bei de mult timp, de şase luni. Începe să-şi piardă efectul, nici o cană de ness tare nu te mai ţine trează. Ambiţia şi voinţa te-au ajutat mereu, ai făcut totul cu mâna ta, n-ai avut ajutor, i-ai ajutat mereu pe toţi, dar ei ţi-au întors spatele, nu-i nimic, lacrimile s-au uscat, timpul a trecut, tu nu mai eşti ce-ai fost, un copil.

Timpul a trecut, rănile s-au cicatrizat, nu ai încetat să citeşti, să visezi, să speri, să vrei. Ai citit. De ce? Pentru că aşa evadai din camera în care dormi adânc acum, din casa aia, din corpul tău. Te simţeai de o mie de ori mai bogată, mai înţeleaptă. Acum nu mai ai timp să citeşti, păcat, niciodată nu ai avut timp pentru ceea ce îţi plăcea. Ai luptat mereu cu viaţa ca să ajungi tot mai sus, degeaba, nimeni nu ştie cât efort ai depus; doar cearcănele ce se prelungesc cu fiecare oră de nesomn pe faţa ta cea albă mai pot spune ceva.

Te-ai afundat în viaţă, se pare că nu e nimeni acolo să te ajute; cu cât te zbaţi mai mult, cu atât te afunzi mai mult. Nu uita: e viitorul tău în joc. Ai grijă la orice pas, orice mişcare te poate duce în jos, nu şti ce te aşteaptă la colţul următor, nu ştii cine te priveşte din spate. Viaţa e un joc periculos, ai grijă cum îl joci. Poate că viitoarea carte e un as, poate că e un doi, nu vrei să pierzi, ai grijă de tine!

Vrei mai mult? Oferă mai mult, primeşte mai mult, arată mai mult. Eşti o siluetă neagră, care fuge să prindă autobuzul, printre acele ceasului,t e va duce unde vrei, ai grijă în care te urci. Nu spui nimic niciodată despre tine celorlalţi. Nu ai ce spune? Nu, nu e asta. Ai prea multe de zis şi nu e nimeni să te asculte, amintiri reci, vise sfărâmate, prea multe lucruri rele, prea multă amărăciune, te simţi mai puternică dacă nu spui.

Oricum nu duce nimeni lupta ta. Înveţi mereu din greşelile celorlalţi, ca paşii tăi să te ducă tot mai sus, spre cer, spre lună, ea e sora ta. Căci visurile tale, căci pielea ta, căci voinţa ta e albă şi rece ca marmora.

Acum dormi, te bucuri de odihnă. Mâine o vei lua de la capăt. Eşti o fiinţa puternică, o să ajungi unde îţi doresti, o să munceşti până la epuizare. Ţi-ai agăţat pe pereţi formule matematice, fizice. Chiar crezi că asta e menirea ta? Nici tu nu ştii ce îţi place. Uneori te simţi artistă şi desenezi ca să te relaxezi. Dar tot obosită eşti.

Uită-te la tine, eşti culcuşită în pat, cu faţa albă, rece, picături de rouă ţi-au umezit obrazul; dacă te-ai vedea! Iar visezi urât, de la nessul ăla; te vei trezi iar la cinci, să stai cu ochii pe pereţi. Ceva nu e în regulă, plângi tot mai tare, lacrimile curg şiroaie ,suspini…Visezi că eşti iar o fetiţă de şapte ani, stai lânga mama ta, tatăl tău munceşte, e un „sclav” al altora. Munceşte de dimineaţa până seara. Te iubeşte mult, poate prea mult, niciodată nu ţi-a spus asta, poate că nu o va face vreodată, dar, tu vezi, tu simţi, de fiecare dată când vorbesti cu el îţi dai seama că tot ce face, face pentru tine, fetiţa lui, tu eşti fetiţa lui iubită! Şi-ar da viaţa pentru tine.

Eşti lângă mama ta, te ţii de poala fustei ei, ţi-e frică. Bunicul tău o ceartă. E mai mic de statură decât ea, asta nu-l împiedică să urle furios, cu ochii ieşiţi din orbite. Mama nu zice nimic, nu are dreptul, l-ar înfuria mai tare. E furios pentru că ea nu a vrut să fie martor mincinos într-un proces. Îi dă o palmă, ea cade jos, cu capul de plăcile de beton. S-a lovit grav, sângele curge şiroaie. Nu ştii ce să faci, o iei in braţe, te-ai umplut de sânge, de spaimă ai leşinat. Șocul a fost prea puternic. Nu ai ieşit încă din vis.

Ai şaptesprezece ani. Nici acum n-ai uitat scena aceasta, cu mama ta. O traieşti în vis de fiecare dată când te simţi foarte singură. Mâine se împlinesc zece ani de la moartea ei. Tremuri cuprinsă de spasme, sângele îţi ţâşneşte din nas pe perete, pe plapumă, te zbaţi, pui mâna la inimă, leşini în somn, sângele continuă să curgă…

Se aude o uşă închizându-se, tatăl tău vine de afară, probabil nu are somn şi a ieşit să fumeze o ţigară. Vine la tine să te învelească, dacă e nevoie. Se aude un clinchet. Intră în cameră, e cuprins de groază, zaci nemişcată într-o baltă de sânge. Pentru două clipe e blocat, apoi te ia în braţe, te pune pe covor, sună la ambulanţă. Totul va fi bine, asta crede si el. Se ceartă cu asistentele ca să te însoţească în ambulanţă, nu vrea să te lase singură, îi e prea frică…

Ora şapte. E pe hol, aşteaptă să vadă ce se întâmplă. Doctorul a zis că mai multe artere ale inimii au explodat. Sugerează că ai avut un şoc foarte puternic. Acum eşti în afara oricărui pericol. Nu te-ai trezit, eşti prea mult prea cufundată în întuneric.

Deodată apare lumina. E rece, orbitoare, bună. E mama ta, un înger. Vine spre tine, tu zâmbeşti, ai atâtea să-i spui, ce dor ţi-a fost de ea. Te ia de mână, dar tace. Te duce prin mai multe camere zugrăvite în alb, goale reci, poate că sunt camerele sufletului tău, pustii de când ea a plecat. Ajungi în faţa unei uşi, mama ta se opreşte,î ţi arată două cheiţe: una neagră, dezamăgirea, iar alta, albă: voinţa. Pe care s-o alegi? Cu lacrimi în ochi alegi voinţa. O întrebi unde duce uşa şi dacă ea va veni cu tine, tace, apoi dispare. Deschizi cu teamă uşa…

Te trezești. Ești într-o cameră de spital, tatăl tău te ţine de mână. Întrebi de mama ta. El pleacă fruntea și tace. Ai înţeles. Mama ta nu mai e de mult timp. Ea te-a ajutat sa revii. Mai ai o şansă la viaţă. Ai grijă de ea! Fă ce i-ar place ei să faci. Învaţă din nou să zâmbeşti. Ea va fi mereu lângă tine, acolo, în lună.

Au trecut doi ani de atunci; cearcănele au dispărut, părul ţi-a crescut, ai aceeaşi frumuseţe ca a mamei tale. Zâmbeşti mereu, nimeni nu ştie ce viaţă ai dus până acum doi ani, nimeni nu ştie de accident, te-ai recuperat greu, dar eşti bine.

Ai voinţa şi puterea mamei tale. Eşti la mormântul ei, i-ai adus trandafiri albi, preferaţii săi. Eşti studentă acum. Mama ta ar fi mândră, acum, de tine.

Oana din Prahova

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.