Accidentul n-a avut loc

Pe la începutul anilor 90, eram un biet tehnoredactor la Tineretul Liber, ziarul lui Pădure, cel cu Gepa – un pic mai bine pentru dumneavoastră. Spun „un biet”, pentru că […]

Pe la începutul anilor 90, eram un biet tehnoredactor la Tineretul Liber, ziarul lui Pădure, cel cu Gepa – un pic mai bine pentru dumneavoastră. Spun „un biet”, pentru că salariul meu era, pe vremea aceea, de 77 de dolari, lunar. Dar nu numai d-asta zic. În fine.

Într-o dimineață, pe la 8, mă îndreptam spre redacție. Eram la intersecția străzilor Popișteanu, cu bd. 1 Mai (actualul Mihalache), la Ciupercă, alimentara dragă tuturor pensionarilor din zonă, alimentară care astăzi a devenit vulcanizare din cauza tranziției și a crizei economice. Trebuia să travesez bulevardul, spre stația lui 105. La trecerea de pietoni, mașinile erau oprite regulamentar, așa că am înaintat până la refugiul de tramvai. Se vedea de la distanță că nu vine niciun tramvai și eram gata să continui deplasarea, când îmi vine să mă mai asigur încă o dată, așa cum fac de obicei.

În acea fracține de secundă zăresc un bolid îndreptându-se spre mine cu o viteză uluitoare. Reușesc să mă feresc ca din fața unui pumn uriaș și sar înapoi pe refugiu. Ceilalți trecători privesc uluiți. Apoi vehiculul se înfige cu putere într-o Dacia papuc, care tocmai ieșea de pe strada laterală, Popișteanu.

Impactul a fost violent, portiera Daciei s-a deschis din lovitură, iar femeia aflată la volanul ei a zburat prin ușa deschisă direct într-o băltoacă din mijlocul intersecției. Lumea s-a adunat rapid, iar unii au început să huiduie. De la volanul bolidului care a provocat accidentul a coborât o femeie plinuță și blondă (vopsită). Mașina ei, de fabricație nemțească, era mai puțin „rănită”. Pe bancheta din spate am văzut și doi copii speriați. Dacia, în schimb, era aproape ruptă în două. Victima a fost ridicată de oamenii de pe stradă. Norocul ei a fost că mașina ei a fost nimerită în puntea din față, o parte mai rezistentă a vehiculului. Dacă ar fi fost izbită în portieră, sigur am fi asistat la o tragedie.

A venit și poliția rutieră, plus alte mașini chemate de cei implicați în accident. Eu eram extrem de revoltat de faptul că puteam să fiu ucis pe trecerea de pietoni. Am vorbit cu femeia lovită, care își revenea cu greu. M-a rugat să-i fiu martor. Am acceptat pentru că mi s-a părut absolut normal fiind atât de aproape de locul acestui accident să relatez la poliție exact cele întâmplate. În plus, curiozitatea de jurnalist m-a împins să văd și cum este „manageriat” incidentul de oamenii legii.

Între timp, a apărut și soțul victimei (el nu fusese de față la incident) și am plecat cu toții spre o secție de poliție, undeva lângă podul Constanța. Pe drum, am aflat că cei doi erau buticari și femeia tocmai fusese la angrourile de pe bd. Expoziție, după marfă.

La secția de poliție au început legitimările. Scot și eu buletinul. Declarații, scheme ale acidentului, etc. Șoferița blondă n-a putut sau nu a vrut să prezinte niciun fel de act, nici de identitate, nici permis auto sau acte ale mașinii.

Le-a spus polițiștilor că se grăbea să ducă la școală copii. Până la urmă, în ajutorul ei a apărut un tip în vârstă, dar bine făcut, care a preluat problema identificării persoanei în fața polițiștilor. La un moment dat, tipul a scos un celular tip cărămidă (pe vremea aia puțini aveau un mobil) și a vorbit cu cineva important. Atât am auzit: „Băi Soare, vezi că sunt aici, la secția X. Da. Sunt cu soția domnului doctor…(a pronunțat un nume arăbesc) A avut un accident.” Atât, nimic mai mult. Probabil, după aceste date minime oferite, interlocutorul lui trebuia exact să știe ce are de făcut. Între timp, femeia lovită și bărbatul ei discutau cu autoarea accidentului. (Cu siguranță era vorba de niște bani care urmau să închidă gura tuturor, să „repare” Dacia făcută praf și sperietura șoferiței-victimă.) Apoi soțul acesteia m-a tras de-o parte și mi-a spus că „doamna blondă” i-a rugat „să scape de ziarist”, adică de mine.

Mirat, i-am explicat că nevastă-sa (victima) m-a rugat să-i fiu martor și oricum, „doamna” era să mă omoare și pe mine, dacă nu mă feream într-o clipă. Apoi am dedus că urmau să cadă la „înțelegere”. Și n-am plecat. Am intrat într-o cameră, am dat declarația în fața polițiștilor, am explicat exact ce se întâmplase. Mai departe era treaba lor s-o legitimeze pe femeie, să stabilească vinovăția și dacă aceasta avea sau nu permis.

Dar presupun că accidentul a fost repede mușamalizat. Eu am plecat mai departe la serviciul meu de 77 de dolari pe lună și m-am tot gândit ce s-a întâmplat cu acele persoane.

După aproape 2 decenii de la întâmplare încă țin minte chipul acestei femei spălăcite, modul superior în care îi privea pe cei care avuseseră neșansa să fie în calea bolidului condus de ea cu o sută de kilometri la oră, pe linia de tramvai.

Ea, era sotia „domnului doctor”, probabil unul dintre „doctorii” arabi, așa cum se recomandau majoritatea în anii ăia. Mă gândesc de multe ori la această întâmplare când trec pe la „Ciupercă”. Este ceva emblematic pentru România acelor ani. Întâlnirea nefericită dintre două lumi, a parveniților cu bani, relații și slugi în fosta securitate și cea a oamenilor simpli care încearcă să agonisească ceva prin muncă și abia se târăsc de la o zi la alta. Dar mai ales îi sunt recunoscător lui Dumnezeu, care într-o fracțiune de secundă m-a aruncat înapoi pe refugiul de tramvai din calea șoferiței bezmetice.

Am revăzut-o pe „doamna” în anii care au urmat. A devenit între timp o mare personalitate în viața publică. Este o mare doamna, este CINEVA. Poate nici nu își mai amintește de cum era să ucidă o „muscă” acum câțiva ani, pe trecerea de pietoni de la Ciupercă, sau de biata „buticăreasă” aruncată într-o băltoacă de forța mașinii ei germane, pentru că „domnia ei” se grăbea pur și simplu și nu putea să aștepte la stop ca toți muritorii de rând. Oare acum ce mașină o avea? Și cum conduce? Există stopuri la care oprește?

Răzvan Mateescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.