La frecat de lebăr pe vremea lui Ceaușescu

Vă mai amintiți de celebrele cozi la care atârnam disperați pe vremea lui Ceaușescu? Vorbesc cu cei care în anii 80 aveau o vârstă oarecum măricică. Eu una îmi aduc […]

Vă mai amintiți de celebrele cozi la care atârnam disperați pe vremea lui Ceaușescu? Vorbesc cu cei care în anii 80 aveau o vârstă oarecum măricică. Eu una îmi aduc aminte perfect și cu groază cum era atunci. Erau cozi la orice. La carne, la benzină, lapte, la ouă, la brânză, la bere, la vată, la hârtie igienică, la ștrampi, la Carpați fără filtru de Târgu-Jiu, la apă minerală, la butelii, la vânzarea de sticle și borcane goale, la șampon sau la cârnați. Existau chiar și „ținătorii de coadă” care primeau bani pentru că stăteau la rând pentru alții. Se întocmeau liste. Uneori, plasele săteau singure la coadă, pentru că proprietarii lor erau acasă și veneau abia pe la 6-7 dimineața. Asta pentru că o coadă serioasă putea să dureze și două zile.

Când băgau bomboane cubaneze la alimentara din spatele blocului era prăpăd! Odată se „întăulau” cetățenii patriei, de ajungeau să-și rupă țoalele de pe ei și să-și turtească mutrele, altfel cumsecade și de gospodari.

Nu mai zic de zahăr și ulei care se dădeau pe rație. Cafea? Vise! Nechezol. Adică un praf maroniu, cam mucegăit, făcut din castane și/sau năut, care avea un gust oribil de mătreață. Și uneori Ness Amigo. Rar!

Și că tot veni vorba de mătreață, când veneau șampoanele de urzică și deodorantele BOB, Farmec 16, Favorit la câte un magazin, era omor. Îmi amintesc că eram la liceu (Economic nr. 1, bd. Dacia) și veștile că „la coloane a băgat dresuri Adesgo sau săpunuri Oana” circulau mai abitir ca SMS-urile în ziua de azi. Care avea bani, chiulea, strângea de la colege, fugea ca disperata și cumpăra ce prindea. Așa era viața.

Când ieșeam de la școală vedeam cum se păruie muierile în Romană, cum țipă și leșină. Erau niște cozi monstruoase, groase, urâte, mâhnite.

În clasa a IX-a am făcut practică la alimentara Cristian din Amzei. Am nimerit cel mai nasol, ca de obicei. La „băuturi”. Șomam. Ștergeam sticlele de praf. Le număram, le aranjam după înălțime și culoare. La noi nu era mai niciodată coadă și aveam de a face numai cu „lume bună”. Doar când venea berea, votca Săniuța sau vinul de Malaga, roșu (am spart vreo 3 sticle numai eu, eram foarte îndemânatică!). Alte colege au nimerit mai bine: la dulciuri (rodeau toată ziua dropsuri și biscuiți), la mezeluri sau la băcănie. Când veneau portocale sau lămâi își scoteau ochii românii. Era o turbare generală: „Alo, tovarășe, io am fost primu`, dă ce te bagi în fața mea?” Sau: „Hăă! Nu mai da dân coate, că-s operată dă fiere și-acu-ți pălesc două peste fălci dă nu te vezi!” Peste ei se auzea gura șefului de magazin care urla cel mai tare, de ziceai că mână vitele pe câmp: „Brrrrr! Hooo! Stați frumos la rând! Un kil pentru fiecare, să ajungă la toată lumea. Al` fel închid raionu` și nu mai pupați nimic.”

Într-o iarnă mi-a venit și mie rândul la „mezeluri”. Era un frig în alimentară de-ți înlemnea și limba-n gura închisă, iar șeful de la raion mi-a ordonat: „Spală și tu lebăru` ăla dân spate! Vezi că ie o perie p-acolo.” „În spate” înseamna depozitul, o sală mare și cam împuțită. Pe jos era ciment și sângele care se scurgea de la carne puțea înfiorător. Doamne! Lebărul, cu o mâzgă grețoasă, avea culoarea verzuie și cred că era vechi de săptămâni. Cârnații îmi alunecau din mâini. Apa era gheață. Chiuveta, veche, ciobită, jegoasă. Acolo ne spălam cizmele de noroi.

Am frecat toată ziua lebărul, știu, pare amuzant, dar nu era deloc. Mă dureau și hematiile din oase, seara. Mă gândeam: Oare când mama ne aduce acasă cârnați sau pui, tot așa sunt spălați de cineva înainte, ca să pară proaspeți?

A doua zi, când am venit „la practică”, lume puhoi la „mezeluri”. Chirăte, înjurături, „io sunt înainte, ba io, ba ăla, huoooo!” La ce credeți că stateau românii? La lebărul verde, spălat de mine în ajun. Am simțit că leșin. Stomacul meu era un bocanc soldățesc de la transmisiuni. Punct! Am jurat că nu mai mănânc lebăr în veci.

La ce mai stăteam noi, fetele de 15-16 ani, la coadă pe vremuri? La țoale și la pantofi. Era bătaie când aduceau balerini polonezi, espadrile, pantofi Guban pe Lipscani sau la magazinul București, unde am și făcut practică într-a zecea. Păruială. Amenințări. Țipete. Femeile își dădeau cu poșetele în cap, se călcau în picioare, probau, nu probau, își smulgeau „bașcheții” din mâini.

Într-o zi, am stat și eu la o coadă din asta. Vreo cinci ore m-am bâțâit, când în stânga, când în dreapta, m-am ridicat pe vârfuri. Nu m-a bătut nimeni, dar am primit un cot în nas, de m-a podidit hemoragia, (ei, nu-i nimic, că sarafanul era bleumarin, nu se vedea), mi-au smuls părul din cap, (ei și ce? crește altul!) și mi-au intrat în față: patru gospodine, trei țigănci cât șifonierele și o puștoaică tupeistă care m-a mințit că-i ține locul nu știu cui. Când mai avem trei persoane înaintea mea, m-a izbit un pipi, de numa-numa. Ce să fac? Unde să mă duc? Făceam pe mine înfiorător. Am răbdat eroic. Ajunsă în față, mi-am strecurat capul pe sub cotul unei femei și am cerut, pierită, o pereche de balerini.

-Ce număr vrei?, m-a întrebat vânzătoarea mâhnită.

-36, zic.

-N-avem.

Aoleu! Am crezut că mor acolo. Eram lividă.

-Cum n-aveți? Am stat cinci ore la coadă și n-aveți?

-Da!, a spus vânzătoarea. Au rămas numai 39, 40 și 42. Dacă vrei un 39 îți dau. Pe verde.

Mi-a venit să plâng în hohote. Nu era posibil. Mă pișam pe mine, chiulisem de la școală, aveam sânge pe piept și nici n-am reușit să-mi cumpăr balerinii multdoriți, la care visasem zile întregi. Nu m-am lăsat. Am luat un „39”. Erau SU-PERBI! Cu o fundiță în față, lăcuiți, finuți. Dar bărci. Arătam ca la circ. Nu puteam să merg cu ei chiar dacă băgam niște șosete în vârf, iar tata, nea Fodor, nu cred că s-ar fi dus la serviciu încălțat așa. Sau, poate dacă aș fi insistat mai mult? Cine știe…

Am avut noroc însă, pentru că i-am schimbat la școală, ca Păcală, pe o cămașă galbenă, purtată. Cămașa îmi era și ea prea mare, așa că am dat-o pe o pereche de cercei. Așa gătită mă puteam așeza din nou, la următoarea coadă. Oare la ce urma să fie? La vată sau la șampoane?

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.