Povestea lui Daniel Ciripescu 4

Și iată-ne ajunși în anii 80, cam pe la mijlocul lor. Nuțica Ciripescu rămăsese gravidă, în sfârșit. Mare bucurie a fost pe suflețelul ei, că alături de un ipochimen ca […]

Și iată-ne ajunși în anii 80, cam pe la mijlocul lor. Nuțica Ciripescu rămăsese gravidă, în sfârșit. Mare bucurie a fost pe suflețelul ei, că alături de un ipochimen ca bărbat-su, cu greu putea rămâne însărcinată vreo muiere. Așa că era fericită, mititica. „Vaaai! O să avem un copilaaaș.”

Soțul ei, Daniel, a ridicat, așa, puțin din colțul stâng al mustății lui de culoarea vântului dement. Atâta se putea bucura o canalie originală ca el. Până și la bucurie era chitros, îi era teamă să nu risipească energie.

Pentru că urmau curând să fie trei minunați „ciripei”, Partidul Comunist Român și băieții de la Secu, – acolo unde „cârâia” dom profesor cu avânt și dăruire, – le-au dăruit un minunat apartament de trei camere, la cinci pași de minunata Piață a Victoriei, ajungeai pe jos în câteva minute minunate.

Viața lor era ca pe roze. Nuțicuța, cum o alinta peștele ăla inflamat de Daniel pe nevastă-sa, născuse o fetiță care semăna în partea ei, frumușică. Nu moștenise nimic fizic de la bocciul de tată. (Doamne, Nuțico, bine că seamănă în partea noastră, ofta soacra mică. Dacă se izbea la mutră cu Daniel aveam de tras. Dracu` ne lua!)

E drept, la meclă nu semăna cu el, dar la suflet și la organizarea trăsăturilor de caracter, era bucățică ruptă. Siamezi! Ptiu, ducă-se pe pustii și să fie la ei, acolo.

Vremea trecea, bebelușa creștea, Nuți (spaima puții, căci așa o strigau golanii de la colț) trebuia să înceapă serviciul. Două vorbe și despre ea, acum. Era pedichiuristă-șefă la Cooperativa Igiena. Plină de bâzdâc și de ambâț spera să ajungă șefă de unitate. Daniel trebuia s-o ajute să urce „în vârf”. „Eheei, la câte călcâie împuțite am frecat eu cu piatra ponce și la câte unghii ca tabla de pe casă am tăiat în viețișoara mea, merit o avansare, nu?, se înfoia Nuți la o cafeluță cu prietenele ei, toate le fel ca și ea…în cautarea „binelui”.

Înainte să-l cunoască pe Daniel Ciripescu, Nuți avusese un mic accident de muncă. Era în exercițiul funcțiunii. O clientă, nevasta nu știu cui mare grangur în PCR, venise la ea ca să-i aranjeze pedichiura. Clienta nu-și mai tăiase copitele de luni de zile, așa că biata Nuțica (era o începătoare atunci) s-a chinuit foarte mult să le dea o față demnă. „Fetelor, povestea ea mai târziu ucenicelor îngrozite, avea băboiul niște unghii de vrăjitoare, încovoiate, murdare, încărnate și galbene, de ziceai că fumează cu ele. Mi se întorcea stomacu` pe dos. Am încercat cu cleștele. Nimic. Cotoroanța urla de durere și mă amenința că mă spune lu` șefu`. Am luat o foarfecă mai groasă. Tăiai și sârma ghimpată cu ea. Nimic. M-am dus la șefu` și i-am zis. Ăla, când a auzit despre ce e vorba, și-a tras o palmă peste ochi: Auuu, Nuți, ce ne facem? Ne zboară barba-su de nu ne vedem. Eu m-am uitat la el: șefu`, da` cu ce-i tăiem unghiile babei? Am lăsat-o la înmuiat, în lighean. Omu` s-a gândit nițel și a zis: cu patentu`, Nuți. Mă duc la mașină și ți-l aduc. Zis și făcut. Am luat patentu` și m-am apropiat de clientă. Trosc, am făcut o dată. Trosc, de două ori. Baba chirăia de ziceai că moare. A treia oară, necaz mare. Mi-a sărit o fărâmă de unghie în ochi. Eram și eu fără experiență, trebuia să mă feresc. Da` cine-a știut? Mi s-a înfipt direct în floarea ochiului mizeria aia. Am ajuns la spital. M-au operat, am stat în concediu. Când m-am întors la lucru, șefu` dispăruse. Cică fusese înlocuit. Eu am scăpat, nici acum nu știu de ce…L-am mai văzut anu` trecut, pe malu` Dâmboviței, dădea la pește. Nu m-a recunoscut. Era nebun.”

De atunci, Nuțica rămăsese cu un handicap la acel ochi, nu mai vedea bine și, atunci când se concentra la ceva, îl închidea și strâmba din buze. Atât. Femeii îi plăcea la nebunie să stea afară, la o terasă cu scaune din fier forjat, să-și scoată papucii din picioare (avea niște monturi, ceva de groază, care o dureau!) și să stea la taclale alături de colegele ei. Și să se laude, bineînțeles, cu beleuzul de soț al ei care „le aranja” pe toate, oricând. Fetele o știau de frică. Dacă greșeau o secundă, zburau „prin transfer” și cu „pete” la dosar. Așa că, bietele de ele, o pupau și-o mângâiau și-n cur, dacă Nuțica le cerea.

După ce fetița ei a împlinit șase luni, a chemat-o pe soacră-sa, Aglăița, ca să stea cu ea. Și-așa era pensionară, ce treabă avea? Bătrâna s-a dus, cu bucurie. „Mămico, ai grijă că Suzana mănâncă la ore extreme de fixe, niciun minut în plus sau în minus. Totul e cântărit și pus pe aragaz. Să nu ne auzim vorbe, ne-am înțeles?, a avertizat-o Daniel la telefon.

Aglaia ajungea la băiatul ei pe la șapte dimineața. Daniel cu Nuțica ieșeau pe ușă. Bătrânei îi făcea plăcere să stea cu fetița și să croșeteze. Era cuminte Suzana și dormea toată ziua. La prânz, femeii i s-a făcut foame. Îi chiorăiau mațele. A vrut să deschidă frigiderul. N-a putut. Ce să fie oare? Când s-a uitat mai bine, a văzut că ușa era lipită cu scoci. Dumnezeule mare! Propriul ei fiu blocase, în acest fel mârșav, calea spre mâncare. A oftat, biata de ea. Ce șarpe a crescut la piept!

S-a dus la cutia cu pâine. A luat un cuțit și și-a tăiat o feliuță. Apoi a băut un pahar mare de apă chioară și zgomotul din burtă s-a mai potolit. Până seara putea să reziste. Când au venit copiii, amândoi s-au dus glonț spre frigider ca să controleze. Și la pâine.

-Cine a mâncat de aici?, a tunat Daniel Ciripescu spre mă-sa, care se făcuse mică-mică. Eu am măsurat bucata asta de pâine înainte să plec. Lipsește un centimetru din ea!

-Eu. Mi-a fost foame, a tremurat bunica. Am tăiat o feliuță…

-Mda. Altădată să-ți aduci pachet de acasă. Noi facem economie, așa cum a spus și Tovarășul Nicolae Ceaușescu, nu ne permitem să risipim alimentele…

Când țipa la ea, lui Daniel îi ieșeau stropi de salivă din botul ăla de pește tuflit. Zbiera ca un isteric, parcă era Hitler când îl apucau dracii și avea chef de discursuri naționaliste.

Sărmana femeie! Nu-i venea să creadă că din ea, din carnea și sângele ei, a putut ieși o asemenea scârnăvie de fiu. Ce greșeală a naturii! Doamne!

A plecat de la ei plângând. În tramvai și-a adus aminte că uitase să-i ceară bani lui Daniel pentru transport. Dar a lăsat-o baltă. Nici nu i-ar fi dat, ba ar mai fi făcut și scandal.

Când i-a povestit acasă lui Ilarie l-au apucat furiile. L-a înjurat de l-a spurcat pe Daniel.

-Nenorocitu`! Mai bine te lăsam să-l avortezi în ziua aia blestemată! Eu sunt de vină. Mi-a fost milă să curm o viață. Credeam că e de la Dumnezeu, dar acum sunt convins că e făcut cu dracu`!

Bunica Aglăița a continuat să aibă grijă de nepoțică, luni de zile. O ștergea la cur de caca, o hrănea, se jucau împreună. Nu mânca nimic de la băiatul ei, venea cu pachet de acasă, așa cum stabilise. Se obișnuise. Nuțica se pregătea să devină șefă de unitate. Ah! Ce emoționată mai era! Dar nu se știe cine din comisia respectivă adusese vorba, așa, într-o doară, că tatăl ei socru a făcut pușcărie pe motive politice. Cică ar fi fost legionar. Vaaai, ce-a mai plâns Nuțicuța și ce-a mai înjurat.

„Cum e posibil așa ceva? Eu mi-am sacrificat tinerețea cioplind unghii nespălate de muieri, ba mi-am mai distrus și sănătatea, fiind cu handicap gradul 1, și cu un ochi bulit! Și acum, când să fiu și eu șefă, nu pot! Din cauza unui nemernic de socru, care s-a dat cu golanii ăia de legionari. Ptiu! Să nu mai aud de el! Hă, Hă, Hăăă!”

Văzându-și consoarta și tovarășa de viață în lacrimi, Daniel Ciripescu a luat o hotărâre epocală. A pus laba de telefon și a format, el știe ce număr. Apoi a lipsit de acasă câteva ore. După aia, i-a povestit nevestei că s-a dus la Securitate, unde avea mulți cunoscuți, și a dat o declarație prin care se dezicea de părinții și frații lui tâmpiți și îi înfiera în toate felurile posibile.

„Uraaa!! Trăiasca tovarășul Nicolae Ceaușescu și soțul meu drag și scump!”, a izbucnit în aplauze Nuțica cea ambițioasă.

A doua zi era numită șefă de unitate la cooperativa Igiena din strada X, sectorul Y. Șefa pedichiuristelor învinsese.

De atunci, dom` profesor Daniel Ciripescu n-a mai dat niciodată pe la casa părinților lui. Când maica-sa, Aglăița, îl mai suna plângând de dor (între timp, biata de ea o luase razna, înnebunise, securiștii veneau la date fixe și le cotrobăiau prin țoale acuzându-i că sunt legionari și țin legătura cu ăia fugiți din România), Daniel o înjura înfiorător și-i trântea receptorul în nas.

Au trecut 20 de ani. Fratele lui cel mare a murit într-un accident auto, iar cel mic a rămas să aibă grijă de bătrâni. În 2005 Aglăița a orbit și a paralizat complet, fără să-și mai vadă vreodată progenitura cu mutră de pește.

„Du-o la cerșit acuma! Ce mai aștepți?”, i-a spus el râzând lui taică-su când, tremurând de spaimă, amărâtul a avut curajul să-l sune și să-l întrebe dacă nu cumva cunoaște un medic oftalmolog bun. Bătrânul Ilarie a plâns și l-a mai blestemat încă o dată. A câta oara? Nici nu mai știa. „Să te mănânce viermii de viu, secătură securistă! Focu` să te arză și să trăiești așa, cu rana vie pe tine, avortonule…”, zicea moșul cu năduf.

Se chinuiau cu toții cumplit. Fiul lor cel mic îi mai ajuta cu mâncarea, le făcea curățenie, le-a adus un scaun cu rotile pentru Aglăița. Așa își târau zilele. Daniel Ciripescu nu voia să audă de părinții lui. Mergea zilnic la facultatea unde era mare profesor universitar și-și vedea de studenții lui, care, cum am mai scris la început, îl urau cu patimă.

Într-o iarnă, Aglăița a murit în somn. În ultima zi a anului, pe 31 decembrie, doi oameni vii, tată și fiu, duceau la groapă, prin nămeții mari cât casa, un mort de vreo 30 de kile. Atâta mai rămăsese din mama lui Daniel Ciripescu, cea care l-a alăptat și l-a ajutat să facă primii pași în viață.

Peste doi ani s-a prăpădit și Ilarie. Cu câteva clipe înainte de a-și da duhul, bătrânul a ridicat capul și, cu un ultim oftat de muribund, l-a blestemat pentru ultima oară pe fiu-su cel mijlociu. Apoi a închis ochii pentru totdeauna…

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.