Viaţă de călugăriţă

Oamenii aleg calea mănăstirii din varii motive. Mulţi vor să evadeze din viața lor pe care n-o mai suportă. Ori viața nu-i mai suportă pe ei. Se simt trădaţi de […]

Oamenii aleg calea mănăstirii din varii motive. Mulţi vor să evadeze din viața lor pe care n-o mai suportă. Ori viața nu-i mai suportă pe ei. Se simt trădaţi de semeni. Le e foame de linişte. Vor să-şi spele sufletele de abjecţie şi suferinţă. Vor să fie singuri.

 Pasărea măiastră

Statisticile neoficiale arată că aproape 70% dintre cei care poartă haine călugăreşti sunt tineri până în 35 de ani. După câţiva ani în care trăiesc cuminte într-un schit, unii se reîntorc în nebunia lumii de afară. Alţii simt adevărata chemare către Dumnezeire şi rămân pentru totdeauna în mănăstire. Monahismul (călugăria) este retragerea din lume, din societate. Unii sfinţi părinţi consideră monahismul drept o moarte. Dispare omul lumii şi se naşte cel ales de Dumnezeu. Aflată la 20 de km. de capitală, pe raza comunei Brăneşti, din judeţul Ilfov, mănăstirea de călugăriţe Pasărea, este o oază de ortodoxie românească. Lăcaşul datează din anul 1813 și este ctitoria arhimandritului Timotei, fostul stareţ al mănăstirii Cernica. Atunci a fost adusă de la Bucureşti o bisericuţă din lemn şi aşezată aici, pe locul actualei mănăstiri. Un mare ajutor pentru ridicarea edificiului a venit şi din partea Sfântului Calinic care a organizat o colectă unde bunii creştini au putut contribui cu bani. Legenda spune că în momentul citirii Sfântei Evanghelii, o pasăre minunată, cu pene rupte parcă din curcubeu, cum nimeni nu mai văzuse vreodată, s-a aşezat chiar pe carte. Ea a stat neclintită până la sfârşitul ceremoniei. Apoi a zburat în pădurea din apropiere. De atunci mănăstirii aşa i-a rămas numele: Pasărea. Ansamblul mănăstiresc de la Pasărea, cu hramul Sfintei Treimi, a fost declarat monument istoric în 1955. Aici se află o colecţie de obiecte religioase compusă din icoane pictate pe lemn, sticlă, cărţi de cult foarte vechi, ceramică, precum şi o parte din sculpturile artistului Gheorghe Anghel, cel care a realizat statuia lui Eminescu din faţa Ateneului Român. Măicuțele participă în comun la toate rânduielile bisericeşti. Îngrijesc clădirile şi întreaga incintă a mănăstirii, lucrează în atelierele care aparţin Patriarhiei Române. Ele confecţionează veşminte preoţeşti, ştanţează cruciuliţe, realizează icoane, cizelate manual. Programul zilnic începe la ora şapte dimineaţa, când călugăriţele participă la Sfânta Liturghie. În jurul orei 17.00 se săvârşeşte Vecernia, iar spre seară, Utrenia.

„Nu eram făcută pentru lume”

În momentul de față, stareța mănăstirii este Mihaela Costache, dar „Pasărea” a fost condusă 39 de ani de maica Lucia Dumbravă, care a trăit acolo din 1944. Am avut bucuria să o cunoaștem și noi. Am vorbit cu dânsa câte lună și-n stele, ne-a povestit prin câte a trecut în viață și am rămas prieteni. „Sunt din Călăraşi. Înainte mă numeam Florina. Am fugit pur şi simplu de acasă când aveam 14 ani”, ne-a spus maica Lucia. „Eram şase fraţi, mama murise, iar tata era un om foarte aspru. M-am urcat în tren şi am ajuns aici. O noapte am dormit chiar în biserică, pentru că mă uitaseră măicuţele închisă înăuntru. N-am mai vrut să plec. Nu eram făcută pentru lume. Am urmat teologia. Şi am rămas până acum. Prin mâinile mele au trecut sute de măicuţe. Anul trecut (în 2001, n.r.) am călugărit 47. Unele vin, stau câteva timp şi apoi pleacă înapoi în lume. Nu rezistă.” Alături de Maica Stareţă Lucia mai erau fete tinere, până-n 30 de ani, care o ajutau. În marea lor majoritate au venit aici pentru că, spun ele, le-a chemat ceva. Credinţa, Dumnezeu, liniştea, curăţenia, iubirea. Poveştile lor te uimesc. Maica Macaria, Lucia, Florentia, Alexandra, Nectaria, Daniela, şi-au lăsat numele lor, vieţile anterioare şi au ales calea rugăciunii și a mănăstirii.

„Înainte mă chema Monica. Acum sunt Hristofora”

Una dintre ele, bruneţică şi plăpândă a plecat de acasă imediat după bacalaureat, în 1993. La 18 ani. Aici a găsit fericirea. Atunci când începe să cânte îţi stă inima-n loc. Are o voce de înger. Ochii îi râd inteligenţi. E de fel din Bucureşti. A urmat un liceu cu profil de chimie-biologie. „Visul meu era să dau mai departe, mărturiseşte măicuţa. Am vrut să fac o şcoală de asistent medical, dar cred că m-am consumat foarte tare la bacalaureat şi m-au lăsat pur şi simplu puterile. Nu credeam că voi fi capabilă să dau mai departe şi am simţit nevoia să cer ajutorul lui Dumnezeu. Să mă liniştesc după stresul pe care l-am trăit. Până la urmă am rămas aici. Înainte mă chema Monica. Acum sunt Hristofora. Părinţii mei nu au fost de acord cu decizia de a mă călugări. Eu cred însă că aceasta este calea mea. Nu îmi place dincolo…” La Mănăstirea Pasărea trăiesc şi călugăriţe care au venit aici mai târziu, pe la 40-50 de ani. Dezamăgite de viaţă, părăsite de soţi sau de propriii copii, rupte de gospodăriile lor, ele şi-au găsit aici alinarea sufletească. Niculina a suferit mari decepţii de-a lungul timpului. Soţul ei a fugit cu altă femeie şi pe ea a lăsat-o cu doi copii. Înnebunită de durere, femeia s-a îmbolnăvit de nervi. Puţin a lipsit să nu îşi pună capăt zilelor. Ceva a oprit-o, totuşi. A ajuns la Pasărea şi n-a mai plecat. S-a călugărit şi acum se numeşte Nectaria. Când am vizitat noi mănăstirea Pasărea, cea mai bătrână măicuţă avea 93 de ani. O chema Dorotheea şi, din şapte fraţi câţi a avut, patru au luat calea mănăstirii. Unul a fost stareţ la Cernica, altul preot-călugăr la Schitul Cetăţuia, iar ceilalţi s-au ridicat la Domnul și sunt înmormântați în cimitirul de la Pasărea.

Drumul spre călugărie, a doua naștere

Cum poate deveni o femeie călugăriță? Iată: primirea unei fete într-o mănăstire de călugăriţe se face de către maica stareţă, cu aprobarea chiriarhului. Viitoarea măicuţă va scrie o cerere însoţită de următoarele acte: certificat de naştere, de sănătate, de studii (trebuie să aibă cel puţin 10 clase), certificat de stare materială, din care să rezulte că nu are obligaţii familiare, o recomandare din partea preotului şi asentimentul părinţilor, dacă este minoră. După o cercetare amănunţită a noii venite, stareța o încredinţează unei maici cu experienţă în viaţa de mănăstrire, pentru a o îndruma pe calea rugăciunii, a faptelor bune, a sincerităţii şi corectitudinii. Maica ei duhovnicească are obligaţia să o ferească de ispite şi gânduri rele. După ce a dovedit monahiilor că este răbdătoare, are înclinaţii practice, participă la slujbele bisericeşti şi are mare credinţă şi dragoste pentru Dumnezeu, novicea va fi trecută în rândul surorilor. Acest stagiu variază între un an şi mai mulţi, în funcţie de comportament. Dacă fata va da dovadă de ascultare şi supunere, este trecută, printr-o ceremonie oficiată în biserică de părintele Exarh, în rândul rasofoarelor. De acum încolo, ea va stărui în rugăciune, în ascultare, va posti şi va face fapte bune. Atunci când rasofora își însuşește pravilele călugăreşti şi are vârsta de minimum 20 de ani, sunt şanse să devină călugăriţă. Maica stareţă, alături de consiliul duhovnicesc, face un proces verbal cu raport, pe care îl înaintează împreună cu dosarul rasoforei, Prea Fericitului Părinte Patriarh. După aprobarea procesului verbal de către Sfântul Sinod, rasofora poate fi tunsă în monahism într-un cadru solemn. Tunderea în monahism o leagă pe viitoarea măicuţă de obştea mănăstirii şi de maica stareţă, care îi va pune un nume nou, ca la o adevărată naştere.

Și, în aceşti ani tulburi și răi pe care îi trăim, tot mai mulţi tineri caută calea spre mănăstiri. Pentru unii dintre ei această este o ultimă soluţie de viaţă.

Dana Fodor și Răzvan Mateescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.