Amintiri din presa mea

Dintre toate ziarele și revistele la care am lucrat în cei peste 20 de ani de când mă învârt în lumea cuvântului tipărit, n-aș putea spune căruia dintre ele îi […]

Dintre toate ziarele și revistele la care am lucrat în cei peste 20 de ani de când mă învârt în lumea cuvântului tipărit, n-aș putea spune căruia dintre ele îi port o amintire senină, duioasă, pe care dintre colegi nu-i pot uita, pentru că la un moment dat, mi-a făcut plăcere să împărțim același codru de pâine de la masa uneori mult prea săracă și umilă a presei postrevoluționare. Sunt puțini oameni la care mă gândesc cu drag și admirație. Foarte puțini.

De la ziarele Universul Românesc, Tineretul Liber, Cronica Română, București Match, Gazeta de Sud, revistele Dracula și Singurul Atu, și până la cotidianele Dimineața, Național, Libertatea, Adevărul, 7 Plus, Cancan, Puterea, și lista ar putea continua cu alte câteva proiecte online și lunare, etc, drumul meu prin redacțiile acestor publicații mi-a lăsat de cele mai multe ori un gust amar. Sub aspect administrativ, nu e un secret pentru nimeni, poate doar pentru cei de la ITM, faptul că ani de zile, în presa din România s-a lucrat pe Cărți de Muncă completate cu salariul minim pe economie, s-a practicat transferul angajaților de la o firmă la alta, firmă aparținând aceluiași patron, în scopul evitării unor taxe, iar mulți dintre redactori au „beneficiat” de perioade de probă nejustificate, prelungite și neplătite, într-un total dispreț al angajatorului față de munca lor.

Aflați în prag de pensionare, mulți dintre cei care au trudit ani de zile pe acest tărâm nesigur se vor trezi cu venituri lunare imposibile chiar și pentru un trai minimal. O cunoștință mă întreba zilele trecute dacă și la ziariști e la fel „cu cărțile de muncă”, pentru că nu și-a imaginat că și în presă „se practică astfel de obiceiuri”. Realitatea este tristă și recunosc că ani de zile am fost complici la acest sistem. La salariu eram constrânși să ne semnăm demisia de la o firmă și să facem un nou contract pe o alta, în realitate societăți ale aceluiași angajator. Constrânși, în sensul că, dacă refuzam, nu ni se dădeau banii. Simplu, nu? Dar dacă din punct de vedere al „Serviciului Personal” lucrurile erau dezastruoase, în ceea ce privește relațiile de serviciu și modul de parvenire al unora, situația era și mai și.

Îmi amintesc de unul care venise la un moment dat șef peste noi la secretariatul de redacție, Vasile. Pur și simplu, omul vindea legume în piață, împreună cu nevastă-sa. Asta era ocupația lui anterioară presei. Norocul acesui om a înflorit când l-a cunoscut pe directorul publicației la care lucram. L-a servit de câteva ori, amabil, cu roșii, cartofi și vinete, după care bossul nostru l-a adus în redacție, și pe el și pe consoartă, care făcea acum pe curiera. Individul (piețarul) era de o mitocănie rar întâlnită cu ceilalți membri ai redacției. Nu știu ce s-a ales de el după falimentul ziarului, dar bănuiesc că e bine și acum.

Lumea presei mai vorbea, pe vremuri, despre un alt individ cocoțat pe o funcție de conducere, de data asta redactor-șef. Cică fusese încărcător-descărcător în piața Rahova. Asta se întâmpla când picase el în București, că era de la țară. Eu vă povestesc aici ce spuneau amicii lui despre el. Mânca din borcan și era sărac. Altfel, abil, șmecher, mincinos, alunecos. Cum necum s-a lipit de presă. Un tip șters, inconsistent, dar care, ajuns în poziția de șef, tăia și spânzura. Mi-aduc aminte cu silă de cum ne chema el la ședința de sumar. Absolvenți de facultăți, de jurnalism, poeți talentați, scriitori, oameni unul și unu, stăteau în picioare în fața fostului piețar, care, tolănit într-un fotoliu rotativ, privea la ei ca la niște muște. Din când în când se uita și la televizor, neatent la ce vorbeau angajații lui. Lipsă de bun simț? De respect? S-a cocoțat scroafa-n copac? Cam așa ceva…

Nu am nimic cu faptul că un om neșcolit, neumblat pe la nu știu ce facultate, a devenit director de ziar, nu. La noi se poate întâmpla absolut orice. În anii 50 cum a fost? Talentul nativ de scriitor, de ziarist, ar fi ieșit cumva în evidență, dacă ar fi existat la acest cetățean. Dar n-a ieșit, pentru că nu era. Sunt atâtea exemple de oameni ai literei care au avut patru clase primare, dar au scris extraordinar de frumos, care aveau geniu. Aici nu era cazul.

Îmi mai amintesc că una dintre încercările la care îi punea pe jurnaliști (nu pe toți!) era să scrie despre școala unde învăța fiu-său. Deci, trebuia să facem un minunat „Laudatum”, directorului, secretarei, profesorilor, învățătorilor, portarului și lu` tanti Niculina, femeia de serviciu, care, evident, era foarte „de treabă”. Când trăgea cu mătura prin școală și cânta ceva mișto de la ea de pe uliță, până și guguștiucii se opreau din zbor, s-o asculte.

Și cum pictau elevii o icoană pe sticlă, pac! trimitea „șeful” un redactor să scrie, cum recita o fată dintr-a cincea o poezie, pac, alt redactor, cum organizau un concurs de dansuri și balet pe sârmă, pac la ziar, cum se făcea Balul bobocilor, pac un reporter.

Astăzi, când în România se cântă prohodul presei scrise, îmi amintesc de unii colegi de breaslă care lăsau capul în jos și se retrăgeau ca niște măicuțe pe la birourile lor, dar mă întreb și cât de productivi puteau să mai fie după astfel de experiențe umilitoare. Totuși, i-am înțeles, pentru că și eu am lăsat fruntea. Aveam cu toții de plătit facturi, aveam copii, trebuia să ținem o casă. Cum să te iei în clonț cu „șeful”?

Răzvan Mateescu

(Va urma)

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.