Cimitirul Străulești II, ultima stație

La capătul Bucureştiului, acolo unde tarlaua se ţine de mână cu Şoseaua Odăi, se află cimitirul Străuleşti II. I se mai zice şi „cimitirul săracilor”, pentru că aici e capătul […]

La capătul Bucureştiului, acolo unde tarlaua se ţine de mână cu Şoseaua Odăi, se află cimitirul Străuleşti II. I se mai zice şi „cimitirul săracilor”, pentru că aici e capătul drumului pentru cei mai amărâţi dintre români. Chiar şi pentru homleşii găsiţi morţi pe străzi se găseşte un loc. Ultima stație…

Poeți, dramaturgi, actori, scriitori

La Străuleşti II îşi dorm somnul de veci peste 40.000 de oameni, mulţi dintre ei neidentificaţi. Are o suprafaţă de 24 de hectare şi e al doilea, ca mărime, după Bellu. În urmă cu 43 de ani, în august 1970, a fost îngropat primul decedat. De atunci, cimitirul înfometat a tot înghiţit mii de trupuri. După cutremurul din martie 1977, tot aici au fost înhumate şi mari personalităţi ale vieţii artistice româneşti, actori, scriitori, poeţi, graficieni şi artişti plastici. Mulți dintre scriitori au luminat copilăria unora dintre noi, fiind incluși în bibliografia școlară obligatorie. La cimitirul cu poeţi, unii dintre ei uitați, opresc două autobuze: 304 sau 460. Au staţia chiar în faţa fostei întreprinderi LAROMET din Bucureştii-Noi. După vreo treizeci de minute de hurducături şi doi kilometri de mers pe jos se vede şi cimitirul. Copaci, flori, răcoare, arome tombale. La intrare, doi gardieni, cu chipiul dat pe spate, stau să aţipească. Ar adormi buștean, dacă n-ar ţipa o femeie. E o înmormântare pe undeva. Clopotul bate rar: Bang, bang, bang! Miroase a coşciug proaspăt de brad, a ceară topită şi a tămâie. Pe stânga, trei femei mătură şi răresc cu mâinile buruienile crescute pe morminte.

„Îmi zice Nae. Stau aproape.”

„Ghidul” ne povesteşte că bustul lui Teodor Mazilu şi cel al lui Frunzetti au fost luate de romi şi duse la fier vechi.

Cum intri, pe aleea principală, în dreapta, se află parcelele repartizate Uniunii Scriitorilor, Artiştilor Plastici, Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor. Puţini ştiu că aici, la Străuleşti II au fost înmormântaţi 160 de poeţi şi prozatori de marcă ai istoriei noastre literare, traducători, critici, în marea lor majoritate victime ale devastatorului cutremur din 4 martie ’77. În buza potecii descoperim, printre ierburi înalte, crucea prozatorului şi romancierului Alexandru Ivasiuc, mort lângă blocul Scala care s-a prăbuşit peste el la cutremur. Mai sus de el, găsim mormântul remarcabilul poet, prozator, traducător şi eseist, Anatol Baconsky, decedat şi el în ’77.

În timp ce Răzvan fotografiază inscripţia de pe cruce, apare dintre copaci un bărbat cu o sapă în mână, care zice „sărumâna” şi apoi ne întreabă dacă avem nevoie de ajutor. E un fel de ghid al morţii. „Îmi dai 10 lei şi te duc la ce mort vrei, că-i ştiu pe toţi. Aci lângă gard m-a făcut mama. Sunt străuleştean dă mic copil. Îmi zice Nae. Stau aproape.”

Ne strecurăm printre morminte şi citim numele scriitorilor de pe cruci: Dragoş Vrânceanu, Mihail Drumeş, Mihai Gafiţa, Constantin Ioncică, Elena Gârboveanu. „Ghidul” zice că la unii dintre ei nu prea vine nimeni. „Candelăresele mai curăţă mormintili, aruncă gunoaili. Numa’ colorații strică totu’. Şi câinii care mănâncă florili. Agentu’ de pază aleargă, controlează, e cu ochii pe ei, dar nu vedeţi ce mare e cimitiru’ ăsta? Ce să facă şi el, săracu’?” În timp ce-mi explică el, aşa de amabil, mă întreb dacă nu cumva are legătură cu agenţii de pază. Poate e pus chiar de ei să ne „îmbârlige”, nu? Dar Nae se jură pe sănătatea lui că e curat! Îl credem. Dar nu de tot.

Mort sărac, mort bogat

Iată mormântul dramaturgului Teodor Mazilu, uitat parcă de lume, apoi cel al poetului Doru Mielcescu. Tot aici sunt îngropaţi poetul Gheorghe Tomozei, Mihai Badiu (actor), Ioan Ţugui, esteticianul Ion Biberi, criticul de artă Ion Frunzetti. Și lista continuă. Mormintele artiştilor sunt modeste şi singure. În comparaţie cu extravagantele cavouri de lux din termopan negru, apaţinând unora „bazaţi” din Străuleşti, locurile scriitorilor sunt biete gropi ale sărăciei, îmbrăţişate de bălării şi de rapiţă.Înaintăm spre centrul cimitirului, lăsând în urmă parcelele artiştilor şi poeţilor. Geografia mormintelor se schimbă în funcţie de situaţia materială a fiecărui proprietar de groapă. Oamenii cu dare de mână şi-au construit cavouri din piatră, gresie, marmură scumpă şi termopan. Alte morminte par părăsite, mai ales cele care se află în „partea ţigănească”, adică spre gardul din dreapta cimitirului, unde sunt câteva cocioabe pline de puradei cu burţile goale. Bălării, rochiţa-rândunicii, sticle de plastic, pantofi desperecheaţi. Cimitirul de la marginea lumii, a fost o mană cerească pentru amărâţii care trăiesc prin jurul lui. Din cauza sărăciei sunt în stare să fure chiar şi uleiul de la candele. O fi și ăla bun la ceva.

Naie, un haiduc milos

„Ghidul” ne povesteşte că bustul lui Teodor Mazilu şi cel al lui Frunzetti au fost furate și duse la fier vechi. Numai chipul, sculptat în piatră, aparţinând poetului Doru Mielcescu, a scăpat, pentru că jefuitorii l-au abandonat undeva spre marginea cimitirului. O fi fost prea greu sau, probabil, şi-au dat seama că nu au ce face cu el. Din fericire, bustul a fost recuperat de gardieni şi pus la locul lui. Ca să scape de aceste neajunsuri, administraţia cimitirului s-a gospodărit singură şi a mai înălţat gardul de protecţie. Apoi a fost pusă şi sârmă ghimpată, pe acolo pe unde se ştia că sar infractorii. Furturile s-au rărit.

La sfârşitul călătoriei printre nume de scriitori şi cruci Nae începe să dea „din casă”, îl pocneşte brusc sinceritatea, deh! poate e rost de mai mulţi biştari: „Domnu’, pă ce-am mai scump dacă te mint. Sângura carte…care am citit-o în viaţa mea a fost Muzâcuţa cu şchimbător, a lu’ Nicuţă Tănase. Mormântu’ ăla dă colo e al lui. Tare frumos mai scria. Cartea o am şi acum, da’-i cam jerpelită. Mereu îi aprinz o lumânare, îi pui o floare, două. Iau dă la ăi mai bogați și i-o dau lui. M-a văzut o candelăreasă și mi-a zis: Băăă, Nae, tu ești haiduc, iei dă la morții bogați și pui la ăia amărâții. Și d-atunci numa` așa mă strigă: haiducu`. Când am frun necaz, tot la domnu` Nicuță mă duc. Îi povestesc: uite așa, așa, așa. El m-ascultă. Și să știi că mi-e mai bine după. Nu știu. O fi fost om bun când trăia…”

Text si fotografii: Dana și Răzvan Mateescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.