Civilizația cimentului: Fieni

Fieniul era în trecut una dintre cele mai pitorești localități din România. Situat la confluența Ialomiței cu afluentul ei, Ialomicioara, într-o regiune subcarpatică, orașul datează din anul 1532. Actul de […]

Fieniul era în trecut una dintre cele mai pitorești localități din România. Situat la confluența Ialomiței cu afluentul ei, Ialomicioara, într-o regiune subcarpatică, orașul datează din anul 1532. Actul de atestare al așezării este un hrisov domnesc de pe 14 iulie, același an, și provine din canceralia domnitorului Vlad Înecatul (1530-1532).

Romanța cimentului

Specialiștii sunt de părere că numele orașului are la bază substantivul „fiu”. Bătrânii fienezi povestesc că în vremurile de demult a poposit pe aceste meleaguri o muiere aprigă care a ridicat un han vestit. Îmbătrânind și murind, Iana, căci așa se numea, i-a lăsat pe cei trei fii ai ei să continue ceea ce începuse ea. De atunci, hanul a fost cunoscut sub numele de „Fiii Ianii”. Și cum aceste locuri minunate trebuiau să poarte un nume, li s-a spus Fieni.

Acolo ne-am oprit și noi în drumul nostru. Era dimineață. Miroasea a brad ars și a zgură. Fieni. O așezare cunoscută în toată țara, dar și în străinătate pentru producția de ciment. Ne așteptam să fie peste tot praf de ciment, să inhalăm nisip și să tușim până la leșin. N-a fost așa. Vânticelul coborât din munți curăța aerul mereu. Sau cum ne-a spus nea Sile, un bătrân pe care l-am întâlnit la biserică: „Păi dacă era aeru` stricat la Fieni, mai apucam 89 de ani?”

Orașul Fieni are o poveste pe care puțini o mai știu acum. La începutul secolului trecut, o mână de entuziaști avea să dezvolte aici, ceea ce în limbaj modern am putea numi un prosper mediu de afaceri. La poalele Carpaților s-a scris atunci o romantică istorie închinată muncii și luptei cu muntele, iar oamenii acestui loc și-au redescoperit vocația seculară de ziditori în piatră. Tăvălugul comunist a distrus în bună parte tot ceea ce inimoșii localnici ridicaseră aici din calitatea cimentului.

1940: Fieni, cel mai mare producător de ciment din România

Libertatea redobândită după 1989 le-a readat oamenilor speranța. Farmecul vremurilor când Fieniul era un nume de referință pe harta României a rămas însă doar în amintiri și în trăinicia zidurilor de piatră ale urbei. Producerea cimentului „Portland”, după un patent englez, în 1824, a stârnit o adevărată revoluție în istoria materialelor de construcție din toată lumea. În anul 1880, românii importau ciment din Anglia, fapt care i-a determinat pe unii ingineri întreprinzători să-l producă și la noi în țară. Astfel, inginerul Ion Cantacuzino construiește prima fabrică de ciment „Portland” la Brăila, în anii 1888-1890. Câțiva ani mai târziu reușește să producă primul ciment românesc foarte rezistent, determinându-i pe consumatorii autohtoni să renunțe la importuri și să comande de la el. În numai 26 de ani, în țară, au luat naștere 11 fabrici de ciment, printre care și cea de la Fieni.

Cel care vine cu ideea construirii fabricii, în anul 1914, este inginerul Mihai Lupescu, diplomat al școlii centrale din Paris. Lui i se alătură mai mulți oameni de bază din Fieni, printre care ing. Zane, Stroescu, Bragadiru, Săpunaru, Eremie, Grigoriu. Opera culturală și socială din oraș a fost influențată și de faptul ca toți acționarii fondatori ai fabricii de ciment de aici au fost ingineri, dar mai ales ca în Consiliul de Administrație au existat, în perioada 1923-1948, trei mari personalități ale vieții politice și culturale românești, care aveau vederi democratice și progresiste: Vasile Goldiș, David Emmanuel, Radu Rosetti. În 1940, fabrica de la Fieni devine cel mai mare producător de ciment din România.

Boierii trăiau în bună înțelegere cu fienezii

O altă personalitate culturală a localității Fieni a fost excepționalul medic Nicolae Ștefănescu (1899-1988). Om de aleasă cultură, cu un caracter deosebit, Ștefănescu era un intelectual rasat, cu o pregătire profesională remarcabilă. Fosta stradă a Vilelor, care poartă azi numele „Dr. Nicolae Ștefănescu”, amintește generațiilor, care nu l-au cunoscut, că aici a trăit și și-a făcut datoria cu entuziasm un doctor strălucit. Așa erau cam toți marii boieri ai vremii, ei trâind în bună înțelegere cu „fienezii” de rând. Patronii de atunci, mlădițe ale unor familii răsărite, se purtau exemplar cu anagajații, creându-le condiții de muncă bune, un trai decent și perspectiva unui viitor asigurat. Tinerii aveau posibilitatea să deprindă o meserie, să-și câștige onest, mai târziu, o pâine. Fetele localnicilor sau soțiile muncitorilor de la fabrica de ciment munceau pe la familiile celor care conduceau pe atunci destinele economice ale așezării. Ele căpătau astfel o nouă experiență și chiar educație. Ani întregi, fienezii au trăit în armonie, respectându-i și iubindu-i pe cei veniți din afară însuflețiți de dorința de a da o nouă față minunatelor plaiuri dâmbovițene, făcând ca numele Fabricii de ciment Fieni să capete prestigiu. Localnicii de vază aveau tabieturile lor, cercul lor de prieteni, reprezentau autoritatea, cultura și garantau viitorul.

Vin comuniștii!

Odată cu instalarea noului regim, în locul directorului Aurel Rainu, unul dintre cei mai iubiți și respectați ingineri, puterea comunistă a numit la conducerea fabricii un agent KGB, pe nume Steriopol Anatolie. După plecarea acestuia, partidul le-a mai făcut o „bucurie” fienezilor, așezându-l în fotoliul de director pe Gheorghe Andreas, un mecanic de motoare cu numai șase clase elementare. Al doilea muncitor devenit director a fost electricianul Ion Bulgărea, recrutat din Fabrica Titan, București. Adevarata școala a cimentului din Fieni l-a avut în frunte pe ing. Ovidiu Țiței, cel care a pus bazele fabricării cimenturilor maritim (1929), alb (1930) și de sondă (1932). Inginerul era cunoscut în țară și peste hotare pentru că a realizat o stație-laborator-pilot, unică în țară, unde s-au materializat primele șarje din noile tipuri de ciment. Încetul cu încetul, la cârma fabricii aveau să vină oameni experimentați, specializați, cum ar fi ing. Gheorghe Ocheana, ing. dr. Romul Marta, ing. Dumitru Pogaci, ing. Gheorghe Dragomir, dar și ing. Anton Rădulescu.

Blocuri fără intrare

Fienezii povestesc că pe vremea lui Ceaușescu, atunci când s-au ridicat blocurile de pe Strada Vilelor, din grabă și neglijență, muncitorii au uitat să facă intrarea la unul dintre ele. Luni întregi, locatarii au fost nevoiți să sară peste pervazul cetățeanului care avea apartamentul de la parter. Trecătorul ocazional prin citadela cimentului va rămâne uimit de contrastul dintre vilele brâncovenești și blocurile lipsite de cea mai elementară arhitectură, care par să le asedieze pe cele dintâi, ca-ntr-un război nevăzut. Blocurile, cutii de carton murdar, continuă să separe o lume de alta. Evenimentele din decembrie ’89 au pus amprenta și pe fienezi, care au trecut de la cultura proletară la stilul occidental, la șomaj și grija zilei de mâine. Capitalismul s-a lăsat din nou ademenit pe aceste plaiuri. Și a venit. Dar era cu totul diferit de „capitalismul celălalt”, din anii interbelici. Mulți dintre cei rămași fără lucru au plecat către alte orașe apropiate, ca să câștige o bucată de pâine. Dar cimentiștii au rămas pe locurile lor pentru că – nu-i așa? – apa trece, pietrele ramân. În 1990, fabrica s-a transformat în Romcif S.A. Tot atunci se alătură fabricile de ciment Bicaz și Câmpulung și, împreună cu două companii comerciale cu un capital extern, Eransclear și Multitrade, creează o societate de comercializare a produselor fabricii cu sediul în București – United Cement Group.

Bunicii povestesc…

O reparație morală s-a adus totuși în anii imediat următori Revoluției din decembrie 1989, prin redenumirea Strazii Vilelor în „Dr. N. Ștefănescu”, cel care a primit post-mortem titlul de „cetățean de onoare al orașului Fieni”. Superbele vile „Tiberiu Eremie”, „Aurel Rainu” „D.D. Bragadiru”, „Aurel Grigoriu” și „George Bădescu” au rămas în picioare ca niște cetăți, sfidând timpul și vremurile. Din păcate, unele dintre ele sunt în paragină sau li s-a dat altă destinație. În Vila „Aurel Rainu”, o superbă construcție, se află acum o policlinică. Ani de-a rândul zidurile exterioare ale balconului au stat mâzgălite cu grafitti. Pereții erau ruinați și peste tot vedeai grămezile de moloz. În apropiere e vila „Bragadiru”. Pe vremuri, casa era înconjurată de o imensă grădină cu flori. Doamna Bragadiru nu se îndura să le arunce la gunoi atunci când se uscau. Le considera ființe și spunea că e păcat. Azi, bunicii fienezi își amintesc de vremurile demult apuse, de gloria acelor timpuri. Povestesc nepoților, care au vreme de ascultat, cum o mâna de domni entuziaști au luat inițiativa ridicării unei mari fabrici de ciment. Cea mai bună din România. Și se gândesc că istoria se repetă oarecum, poate pentru a le da încă o șansă oamenilor să învețe ceva. Dar oare vor învăța?

 Dana și Răzvan Mateescu

Foto: Răzvan Mateescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.