Copilul din suflet

SIDA este un sindrom asociat cu o tulburare marcată a imunităţii organismului copilului. La ora actuală, SIDA este a opta cauză de deces la copiii din grupa de vârsta de […]

SIDA este un sindrom asociat cu o tulburare marcată a imunităţii organismului copilului. La ora actuală, SIDA este a opta cauză de deces la copiii din grupa de vârsta de 1 până la 4 ani şi a şasea la tinerii între 15 şi 24 ani. Transmiterea acestei maladii se face, în 85 % din cazuri, de la mama infectată la copilul nou născut, cel mai adesea la naştere. Riscul de transmitere este de 20–25 %. Medicii spun că alăptatul poate fi responsabil de transmiterea infecţiei de la mamă la sugar. Majoritatea copiilor cu SIDA vor muri datorită complicaţiilor bolii, dar nu datorită bolii în sine. Copiii mor de pneumonie, tuberculoză sau alte infecţii. SIDA înseamnă doar scăderea imunităţii.

„Înainte să moară a simţit, sărăcuţul”

Când Ligiei i-a murit băiatul, la cinci ani, bolnav de leucemie, s-a rupt sufletul în ea, așa cum ai desface un măr în două. O jumătate a intrat în mormânt cu Victoraş, o jumătate a rămas în pieptul ei sângerând. A simţit că lumea s-a spart în bucăţi ca o oglindă, că cerul tot, cu stelele şi îngerii lui s-au prăbuşit peste ea. Când l-a văzut aşa mic, moale ca o cârpă şi din ce în ce mai rece, a crezut că totul se sfârşeşte pentru ea. A căzut în genunchi şi a urlat până m-a mai avut glas, a plâns până i-au secat ochii. A umblat ca o nebună de colo-colo, neştiind când e zi şi când e noapte. L-a îngropat. De atunci îi este cumplit de greu să mai intre într-un cimitir. Nu poate. O doare. „În braţele mele a închis ochişorii băiatul meu. A suspinat, aşa, de câteva ori şi dus a fost. Nici nu mai ştiu cum i-am aprins lumânarea. Acum ar fi avut 35 de ani. Doamne, ce copilaş bun şi frumos era! Înainte să moară a simţit sărăcuţul, dar noi nu ne-am dat seama. I se părea că vede pe televizor nişte trandafiri roşii şi-mi spunea: mamă, mamă, de ce nu-mi dai mie trandafirii ăia roşii? Eu credeam că se joacă, dar el nu se juca. Apoi, în ziua în care a murit l-a întors din drum pe taică-su de trei ori. Zicea: Tati, tati, azi vine omul ăla care ia copiii, vine omul care ia copiii.” Atunci Ligia a vrut să moară. Nimic nu mai era ca înainte. Parcă se înstrăinase de toţi şi de toate, se simţea golită, pustiită. Şi poate că şi-ar fi luat zilele, pentru că durerea sfâşâietoare din trup îi întunecase gândirea. Dar n-a lăsat-o Elisabeta, fetiţa ei mai mică. Puiul de om i-a şters lacrimile cu mânuţele ei grăsulii, a pupat-o pe obraji şi viaţa a mers înainte.

„Ştiam că Dumnezeu mă încearcă”

Chiar şi aşa, timpul a trecut greu pentru Ligia. Rănile trecutului nu s-au vindecat niciodată. Mergea pe străzile Bucureştiului sau prin parcuri şi i se părea că-l vede pe Victor. Sau îl auzea cum o strigă. Dar nu era el… O prietenă care ştia cât de mult iubeşte Ligia copiii, i-a propus o colaborare cu Fundaţia H.A.R. (Health AIDS Romania) de ajutorare a micuţilor cu virusul HIV. N-a stat nici o clipă pe gânduri. S-a dus imediat acolo şi, de atunci a devenit „mamă socială”. Fundaţia HAR are în grijă 44 de copii cu HIV. De aceştia se ocupă 14 părinţi sociali, fiecăruia revenindu-i câte 4-5 copii bolnavi. Pe lângă fetiţa ei, Ligia a mai luat în îngrijire patru copile de 4-5 ani, abandonate în spitalul Colentina şi infectate cu HIV. Creşterea lor implica o mare responsabilitate, forţă, voinţă şi control. „Ştiam că Dumnezeu mă încearcă, spune Ligia. Mi-am dat seama că menirea mea este să ajut, să fac ceva pentru aceşti copilaşi nevinovaţi, părăsiţi prin spitalele de boli infecţioase chiar de propriii părinţi. A fost cumplit de greu. Fiind toate trei bolnăvioare a trebuit să îndurăm multe necazuri, internări prin spitale, tratamente. Când îi era rău Magdalenei aprindeam candela, îngenucheam lângă ea, împreună cu celelalte fetiţe, şi ne rugam. Nu plângeam, ca să nu vadă că suferim şi să nu o speriem. În altă zi o apucau dureri atroce pe Sabina, că făcuse tromboflebită. Peste o săptămână cădea la pat Oana. Doamne, numai eu ştiu ce era pe sufletul meu! Aveam o cutie plină cu medicamentele fiecăreia.”

Ostaşii lui Dumnezeu

Rudele Ligiei s-au speriat la început când ea le-a povestit cu ce se ocupă. Apoi s-au obişnuit. La un moment dat, a părăsit-o şi soţul, iar ea a rămas singură cu Elisabeta şi cele patru fetiţe cu HIV. Se jucau împreună, mâncau şi dormeau în aceeaşi casă, îşi serbau zilele de naştere, mergeau la mare sau la munte. Ligia le striga “ostaşii Lui Dumnezeu” şi fetiţele au înţeles că sunt altfel decât alţi copii de vârsta lor. Şi-au dat seama că au o boală foarte gravă, incurabilă încă. Ştiau că atunci când se taie şi le curge sânge nu trebuie să se apropie de nimeni şi au învăţat să se panseze singure. „De copilul cu HIV trebuie să ai grijă ca de ochii din cap, continuă Ligia. Eram foarte atentă, mai ales că trăiau cu mine în casă, alături de propria mea fată. Aveam grijă să nu răcească, să nu se joace în frig, să nu cadă şi să-şi rupă ceva, stăteam cu inima cât un purice. Apoi, am încercat împreună cu fundaţia să le înscriem la şcoală. N-am putut. Părinţii celorlaţi elevi n-au fost de acord. Unii au reuşit să se ducă la şcoli, dar profesorii şi părinţii au aflat şi au fost daţi afară. Atunci reprezentanţii fundaţiei au reuşit să construiască în locuri special alese pentru copiii bolnavi, câteva portacabine, un fel de clase cu bănci şi tablă unde se puteau duce zilnic să înveţe. Acolo au fost şi fetiţele mele.”

„I-am aprins lumânarea şi atunci am simţit cum mă strânge uşor de mână”

Ligia le-a crescut în credinţă, iar ele mereu îi spuneau: „Hai, mamă, la biserică să ne rugăm!” Şi se duceau. Acolo, lângă sfinţi şi icoane era linişte, mirosea a crin, a smirnă şi-a cozonac pufos, iar fetele uitau de dureri, de perfuzii, calmante şi pastile antivirale. Se întorceau acasă vesele, cu inimile uşoare. Ştiau că, într-o bună zi vor muri, dar se împăcaseră cu ideea. De multe ori îi ziceau Ligiei: „Când o să plecăm noi în cer o să ne ducem la Doamne-Doamne şi o să-L rugăm ca să te ia şi pe tine, mamă, acolo sus. Să stai cu noi.” Într-o zi, una dintre fete, Cristina, a răcit. A făcut febră mare şi Ligia a dus-o imediat la spital. După ce i s-au luat probe de sânge, medicii au pus diagnosticul fatal: meningită. Avea 9 ani. În câteva zile, după chinuri fantastice, micuţa a murit. Ligiei îi vine greu să vorbească despre asta. O podidesc lacrimile, vocea i se gâtuie. Cuvintele îi rămân agăţate de buze. „Zăcea pe patul de spital şi ştiam că o să moară. Era inconştientă. O ţineam de mânuţă. Avea ochişorii închişi, dar, în ultimile ei clipe, a început să plângă. Îi curgeau lăcrimioarele pe obrăjori. I-am aprins lumânarea şi atunci am simţit cum mă strânge uşor de mână. Apoi s-a dus. Am luat-o în braţe şi am strâns-o mult la piept. Şi acum o simt, aşa cum îl simt şi pe Victoraş.”

Mânuţele care îmbrăţişează

Atunci a jurat că nu mai ia nici un copil în grijă. Durerea era prea mare. Nu mai suporta. Între timp s-a îmbolnăvit şi de inimă. Dar Elisabeta, fiica ei naturală, n-a lăsat-o. „Mamă, mai cere nişte copii. Dacă nu mai vrei tu, o să cer eu, că şi aşa nu pot să fac.” Într-adevăr, Elisabeta nu poate rămâne însărcinată din pricina unei boli mai vechi. Aşa că, nu i-a trebuit mult să o convingă pe Ligia să mai primească în îngrijire doi copilaşi, frumoşi şi grăsuni ca nişte îngeraşi: Bogdan şi…Victor. Unul are doi ani celălalt patru. Elisabeta s-a ataşat atât de mult de ei, încât vrea să îi înfieze. Ligia a cedat în cele din urmă, bucuroasă fiind că va fi bunică. Formalităţile de înfiere durează însă destul de mult. Oamenii nu prea pot să înţeleagă de ce tânăra face acest gest. „Am fost la un cabinet notarial pentru a autentifica nişte acte, povesteşte Ligia. Notarul, care era femeie, ne-a privit ciudat şi ne-a întrebat: Ce fel de avantaje materiale aveţi dumneavoastră dacă înfiaţi aceşti copii atât de bolnavi? I-am răspuns şi eu atunci: doamnă, avem un mare anvantaj, pe care nimeni de pe lumea asta nu ni-l poate lua, o iubire adevărată, sinceră, nişte mânuţe grăsulii care ne îmbrăţişează necondiţionat, copii care îmi spun mamă, cu toate că ştiu că nu eu i-am născut!” Notărița a rămas cu gura căscată şi a pus ştampila pe acte, fără comentarii de prisos, uitându-se lung-lung la cele două femei fericite.

Dana Fodor Mateescu (fragment din „Fetițele din cimitirul roșu”)

Comments

comments

Despre Dana Fodor

este o ziaristă absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, cu o experiență de 16 ani în presă. Și-a început activitatea ca reporter la Radio Uniplus, apoi la Radio 21. Ulterior a fost angajata și colaboratoarea mai multor cotidiene și reviste centrale. A publicat poezii în Ziua Literară şi a participat la câteva întâlniri pe această temă, în cadrul cenaclului Euridice. În anul 2006 jurnalista a primit, împreună cu soţul și colegul ei, Răzvan Mateescu, premiul „Învingători pentru România” la Gala Premiilor „Ursus” pentru Jurnalism. A publicat până acum patru cărți: două pentru copii, una cu reportaje și alta cu poezii.