Amintiri din comunism

 „M-am născut la jumătatea secolului trecut, în București, minunata capitală a națiunii, răvășită pe atunci de schimbările fundamentale aduse de proclamarea falsă, așa cum voi afla mai târziu, a republicii […]

 „M-am născut la jumătatea secolului trecut, în București, minunata capitală a națiunii, răvășită pe atunci de schimbările fundamentale aduse de proclamarea falsă, așa cum voi afla mai târziu, a republicii comuniste, în locul regatului tradițional. Pot afirma că întreaga mea existență am trăit-o în tristul marasm comunist al țării, pe care foarte rar, prin profesia mea, l-am servit, dar pe care, tot din aceleasi motive, l-am pus, și eu, la pământ.

Pe la începutul lui `89, așa diagnostica și tatăl meu evenimentele zilei:

– Băiete, aerul pute… se simte în aer că se va întâmpla ceva… nu știu ce…

Așa a mirosit și în `40, și în `44… Regimul își atinsese limitele, voi afla, firești, dar cineva care nu cunoscuse o altă realitate, nu putea judeca asta corect, adevărat. În cursul anului căzuseră redutele din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, chiar și din prietena rușilor, Bulgaria… Așa ajunserăm în noiembrie și la noi nu se întrevedea nimic, de parcă societatea era cloroformizată. Congresul XIV! Decembrie, EXPLOZIA!

Prin meseria mea, am văzut și am simțit multe, am cunoscut foarte mulți oameni, unii, imediat după ‘89 aflați la conducerea statului și, din acest motiv, mă simt îndreptățit să încerc să duc la bun sfârșit actualul demers, să-mi pot pune cenușa în cap pentru lucrurile pe care le-am făcut, poate cu bune intenții, în sprijinul sistemului, să încerc să-mi povestesc reținerile, delimitările de el. Adică, în mai puține cuvinte, cred că am ceva de spus! Și cum meseria mea a fost, toată viața aceea de a sluji imaginea, nu cred că voi avea abilitatea de mă exprima în alt limbaj, cel al cuvintelor, lucru pentru care, trebuie să-mi exprim scuze lectorului. O imagine face, după o vorbă binecunoscută, cât o mie de cuvinte!

Stefan Gladin carte marturie comunismVăzusem lumina zilei, la 30 septembrie 1952, într-o familie evreiască, de mici-burghezi, așa cum proclama doctrina zilei, dar cu rude și simpatii pentru noul regim, simpatii justificate atât de condiția noastră națională, cât și de rubedeniile din partea mamei, cu care m-a blagoslovit Dumnezeu. Noi eram rudele sărace ale unei familii ai cărei reprezentanți făceau cu osârdie politica partidului pentru care suferiseră încă din ilegalitate. Aceasta le adusese, cumnaților și surorilor mamei, pe lângă o poziție socială privilegiată și celelalte avantaje ale puterii. Locuiau într-un bloc elegant din centrul orașului, fata lor, verișoara mea avea în acei ani o tricicletă adusă din Uniunea Sovietică, rară pe străzile bătrânului oraș, după cum aveam să aflu. Mergeam la ei în vizită foarte rar, mama încercând să păstreze aparența unor relații normale de familie. Asta după ce „căposul” meu tată, avocat de meserie și mereu în căutare de clienți, se certase cu cumnații comuniști la un dejun duminical în familie. Le spusese:

– Pe strada asta, Caragea-Vodă, locuiesc cam două sute de oameni. Printre ei, s-a strecurat un dușman de clasă pe care voi, organele, nu-l cunoașteți. Cum procedați ca să-l descoperiți și să-l anihilați?

I s-a răspuns ferm, fără echivoc sau îndoială:

– Arestăm toată strada! Să nu scape banditul!

Tata a luat-o atunci pe mama de braț, zicându-i la fel de ferm:

– Adișoară, mergem acasă! Acum!

N-a mai călcat decât foarte rar, în centrul orașului, la socrii și la rudele mamei, separând-o, practic toată viața, de apropiații ei. Ar trebui, pentru ca cititorul să poată înțelege aceste lucruri, să povestesc despre tatăl meu și familia sa: tata era copilul unei văduve de război, din Primul Război Mondial, bunicul meu murise de tifos după ce se întorsese de pe front, în 1918. Era un umil funcționar din București care se căsătorise cu o domnișoară din Piatra-Neamț, căreia i se dăduse o dotă consistentă, ca în orice familie evreiască de la sfârșitul anilor 1890, începutul anilor 1900. Bunica mea se trăgea din familia Iuster, o familie celebră în Moldova acelui timp: răscoala din 1907, avea ca motiv, revolta împotriva arendașilor Iuster, printre alții. Străbunicul meu avea cam o duzină de copii, ca în orice familie a timpului, când nu prea existau alte distracții și oamenii făceau, de aceea, mulți copii. Bunica mea, Eva măritată la București, ajunsese să aibă o familie foarte puțin timp, până când statul român a intrat, în 1916, în conflagrația care a devenit mondială. Bunicul Berla a fost mobilizat sanitar și a făcut frontul. Regele Ferdinand l-a decorat cu „Meritul sanitar, pentru ce făcuse el pentru țară. De această decorație se va prevala tata ca să se apere în justiție împotriva abuzurilor făcute de același stat prin interpretarea decretelor rasiale prin care li se ridica dreptul la cetățenie. A ajuns până la Înalta Curte de Casație cu procesul său. Trebuia să dovedească că nu i se pot aplica aceste prevederi, întrucât părintele său luptase pentru țară și așa prevedea Legea. Tribunalele i-au făcut, în final dreptate! Lui, orfan de război nu i-au aplicat abuzivul Decret Regal, văduvei, da. La moartea bunicului meu, tata avea cam patru ani. Bunica l-a crescut împreună cu surorile ei, n-a vrut niciodată să se recăsătorească. L-a crescut greu, nu avea o meserie, căpăta slujbe sporadic și mai mult din filantropie evreiască. Surorile ei cu care locuia, ea și băiatul, într-un apartament închiriat pe Calea Călărașilor, dictau în tot ce privea educația și dezvoltarea copilului. Din cauza asta, după absolvirea Liceului Matei Basarab, a intrat la Facultatea de Drept din Bucuresti. La medicină, ce dorea să facă tânărul nu avea cine să-l țină, medicina dura șase ani, dreptul trei. A terminat facultatea prin 1938, când demența cu „Numerus clausus”, pornită de la Iași, de la A. C. Cuza, era în plină vigoare. N-a prea apucat să profeseze, venea războiul, evreii nu făceau armata dar erau obligați să presteze „muncă obligatorie”.

Statul nu avea încredere în ei ca să-i încorporeze, dar nu se putea dispensa de aportul și vigoarea tinereții lor. Asta l-a ferit de front. A fost repartizat, avea studii superioare, la Statistică, structură cu care a trecut prin bombardamentele americane asupra Bucureștilor, refugiat, împreună cu tot personalul și mama, în pădurea de la Brănești.

Între timp, în 1942, se căsătorise cu mama. Cred că era un act de uriaș optimism ca doi evrei să se „ia” în

acele timpuri foarte tulburi pentru acest neam și viitorul lor imediat. Nu puteau ști dacă ziua următoare, anul următor vor mai fi în viață sau nu, asta era premiza continentală a vremii. La rebeliunea legionară, cu doi ani înainte scăpaseră fiindcă portarul blocului din Călărași, nea Costică, le spusese gealaților care căutau evrei pentru atârnat în cârligele de la Abator, că nu locuiește niciun evreu în blocul impozant pe care-l păzea el. Legionarii veneau de la sediul lor de pe aceeași stradă, pe care eu l-am prins comisariat militar și unde am fost încorporat în 1973. A ajuns acum sediu local de partid.

(Fragment din cartea Contemporan cu comunismul, de Ștefan Gladin, apărută la editura Tehnopress- Iași)

 „Ștefan Gladin este un apreciat autor de film documentar și mărturia sa este cu atât mai prețioasă pentru contemporanii săi cu cât vine din partea unui profesionist al imaginii care, se știe, valorează cât o mie de cuvinte. Dincolo de acest motiv, un contact prematur cu posteritatea l-a situat pe Ștefan Gladin în imposibilitatea continuării operei sale, cel puțin temporar. Motorașul vital agresat de nenumărate ori în ultimii ani, a trebuit reparat cum se cuvine provocând autorului decizia așternerii rândurilor ce urmează. O hotărâre cu atât mai curajoasă, cu cât cineastul nu are a ne împărtăși adevăruri comode, mai ales pentru colegii săi din Studioul Sahia sau din Televiziunea Română. Mai mult Ștefan Gladin ne împărtășește cu lux de amănunte geneza celor două filme, „Ziua cea mai scurtă” și „Să facem totul”, realizate în primele luni de după evenimentele din Decembrie 1989, cu inimaginabile eforturși riscuri pe care le-a împărtășit alături de colegii săi de echipă. Mărturie sine ira et studio amintirile autobiografice creionează cu înțelegere, simț critic, dar și umor aspecte din viața celui mai important studio de film documentar din cinematografia epocii Ceaușescu. Implicat cu aparatul în mână în evenimentele ce au dus la căderea dictaturii ceaușiste, Ștefan Gladin realizează în 1990 două opere de referință pentru cinematografia acelor ani. „Ziua cea mai scurtă” este considerat de Laurențiu Damian, autorul unui serios și aplicat studiu asupra documentarului românesc, drept un document marcant al anului 1990.

Călin Stănculescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.