Dincolo de cuvinte

Oare când deveniseră călătorii metroului atât de trişti? Printre biturile din căşti şi sunetul uşilor deschizându-se şi închizându-se la loc, chipurile alungite şi trupurile subţiate păreau doar nişte fantome îmbrăcate […]

Oare când deveniseră călătorii metroului atât de trişti? Printre biturile din căşti şi sunetul uşilor deschizându-se şi închizându-se la loc, chipurile alungite şi trupurile subţiate păreau doar nişte fantome îmbrăcate şi transportate departe de vechiul vagon hodorogit. Astăzi fusese pentru prima oară primăvară. Mirosise a ploaie îmbibată în praf şi a iasomie agăţată de gardurile scorojite. Pe înserate, norii năvăliseră din nou în Bucureşti şi transformaseră cerul într-un alt tablou cu autor necunoscut. Tânăra înaltă, cu trupul ca o clepsidră şi chip chinuit parcă de o mie de gânduri admira pe ecranul mic al telefonului o astfel de imagine, făcută cu doar câteva minute înainte. Sătulă de atâta tristeţe şi indiferenţă, îşi deschisese Facebook-ul şi poposise pe pagina ei preferată: Bucureşti Optimist.

Marina

“Dum-dum-dum, durum-du-dum-dum/ Cu căştile pe cap mergi singur pe drum…Şi-ai vrea ca cineva să simtă tot ce simţi acum/ Dum-dum-dum, durum-du-dum-dum/ Și-ai vrea ca cineva să fie lângă tine-acum…”

Cântecul Innei şi pagina bucureştenilor fericiţi, cum îi plăcea ei să spună, o scoteau din starea de apatie. Ceea ce nu însemna neapărat că îi aduceau şi buna dispoziţie, dar cu siguranţă o făceau să se simtă mai vie. O scăpau de saluturi de complezenţă, priviri dojenitoare sau resemnări inutile. Într-un târziu ajunse la suprafaţă şi o luă încet spre casă. Nu avea o stare prea bună, dar ştia că toţi tinerii de vârsta ei se aflau în faza asta de nelinişte şi confuzie. La muncă lucrurile nu erau prea promiţătoare, colegii nicidecum la fel de faini ca cei de la vechiul job, iar zilele urmau iar şi iar acelaşi tipar banal. Iar ea, iar ea de prea multe zile se simţea singură. Nu reuşea, oricât de mult ar fi încercat, să se întoarcă pe drumul ei. Chiar dacă până atunci se mulţumise cu acel „e ok”, visurile pe care le îndesase atâţia ani în suflet o ajunseseră din urmă şi nu o mai lăsau să trăiască aşa, în suficienţa aia atât de periculoasă. Ştia, ce-i drept, ca singurătatea ei se mai datora şi altcuiva.

Ajunse în apartamentul micuţ, de la etajul 7. Îşi aruncă hainele şi inspectă frigiderul. De-abia atunci îşi aminti că acolo nu ar fi trebuit să fie singură. Îşi lăsă capul pe spate şi strigă.

– Ana, eşti acasă?

Linişte. Doar ecoul vocii ei poposi undeva în minte-i. Se rezemă de perete pentru câteva secunde. Aceeaşi singurătate şi aici. Se trânti pe pat şi porni televizorul. Nu făcea asta prea des, dar astăzi avea nevoie să audă voci, să vadă chipuri, zâmbete, orice i-ar fi putut aduce aminte că trăieşte, că se află printre oameni şi că povestea ei încă sta să fie scrisă. Nu avu prea mult noroc. Uitase că la ora aia starletele momentului aveau întâietate. Un alt motiv să scoată un oftat înnăbuşit de revoltă. Simţi aşa, o greaţă teribilă. Societatea aia murdară în care sexul şi piţipoancele astea căptuşite cu tot felul de operaţii şi botoxuri vindeau mai bine decât orice tânăr cinstit care încerca să îşi facă onorabil meseria. Râse sarcastic. Ce naiba avea ea astăzi? Când se transformase într-o persoană care se compară cu astfel de vieţi poleite pe dinafară, dar atât de chinuite pe interior?

Închise televizorul şi îşi făcu o cafea. Era primăvară. Nu trebuia să lâncezească între 4 pereţi plângându-şi de milă. Aşa că o porni din nou la drum. Cu căştile pe cap, cu propriile gânduri undeva în surdină, ştia că în seara aia avea să ia o decizie. Nori negri se îngrămădeau deasupra Bucureştiului, însă nu îi păsa. Colinda pe aleile udate de ploaie, ajunse pe Kiseleff şi se îndreptă spre Herăstrău. Luminile începeau să se aprindă una câte una, iar fiecare trup ce trecea pe lângă ea părea să aibă o poveste diferită. Când era mică îi plăcea să facă asta. Să ghicească destinul fiecărui om care îi trecea pragul, să îi deseneze un viitor mai mult sau mai puţin promiţător în funcţie de sentimentele pe care i le lăsase la prima vedere.

Telefonul vibră, semn că primise un mesaj. Ajunsese deja în parc aşa că se aşeză pe o bancă, în faţa unei scene amenajate, încă în pregătiri. Era el. De la mii de kilometri depărtare, amăgind-o sau colorându-i viaţa, îi era frică să apese butonul de View. În fiecare zi, se simţea ca la loterie. Neştiind ce o aşteaptă, neştiind ce cuvânt va crea o furtună. O întrebă ce face, după care urmă un schimb nevinovat de sms-uri. Cel puţin, asta crezu iniţial. Pe scenă apăru din neant o formaţie, lângă ea o mulţime de tineri, semn că începea un concert. Se lăsase frig, aşa că îşi strânse mai bine haina pe lângă ea. Discuţia aia nu ducea nicăieri. Aceleaşi întrebări banale, aceleaşi semne de întrebare care o enervau la culme de fiecare dată. Aşa că renunţă să îşi mai inspecteze ecranul telefonului ori de câte ori vibra.

Se lăsă prinsă de cântecele alea, de dânsul mimat al celor din jur, de chipurile lor pe care se desenase la comun un zâmbet complice. Şi ea zâmbea. Acolo, printre norii ăia răvăşiţi pe cer, printre copacii ce se legănau prevestind furtuna, tineri asemeni ei se încăpăţânau să aibă o seară frumoasă.

Îşi coborî privirea. Pierduse deja câţiva ani. Cu o poveste pe care o crezuse frumoasă. Şi de dragoste. Acum, însă, când îşi dădu seama că uitase să se bucure de un simplu cântec sau de răcoarea primăverii, acum ştia în sfârşit ce avea de făcut.

Tastă aproape mecanic, citi „It’s over” şi apăsă Send. După care îşi închise telefonul. Se rezemă de bancă şi respiră adânc. Ar fi plâns. Dacă nu ar fi fost toţi oamenii ăia care începură să cânte odată cu formaţia de pe scenă, cu siguranţă şi-ar fi înecat toată tristeţea în lacrimi.

Se ridică şi se apropie de scenă. Ştia şi ea versurile aşa că începu să cânte, să aplaude şi să danseze. Într-un târziu, când ritualul era deja la final, ploaia veni şi peste Bucureşti. Mai toţi plecară spre casă. Doar ea rămase în urmă. Ştia că nu avea de ce să se grăbească. Avea tot timpul din lume. Ploaia trebuia de acum să spele toate amintirile cu el şi ei. De mâine avea să fie o alta. Ajunse la Arcul de Triumf şi aşteptă la semafor. La stop se opri o maşină.

„Câteodată mai plâng, Câteodată mai râd, Câteodată constat că banii nu-mi ajung, Dar viaţa merge înainte, viaţa se simte, Noi o trăim dincolo de cuvinte, Dincolo de cuvinte”.

Fata izbucni într-un râs eliberator. Băiatul din maşina o privi mirat. Intuind parcă, dădu melodia şi mai tare. Îşi zâmbiră complice, după care semaforul se făcu verde, maşina demară în trombă, iar ea se gândi că acela fusese de fapt ultimul sms cu expeditor necunoscut.

Marina Râșnoveanu

Comments

comments

Despre Razvan Mateescu

este autorul a peste 1000 de reportaje publicate pe parcursul a două decenii în presa scrisă, în cele mai importante cotidiene centrale. A colaborat la mai multe publicații bucureștene cu articole pe teme de credință, societate, turism, oameni deosebiți. În anul 2006 jurnalistul a primit, împreună cu soţia lui, Dana Fodor, premiul pentru Faptul Divers Pozitiv.