HIPNOZĂ REGRESIVĂ

by Luca Cippola Eu întind mâna spre ea, ideal pentru noi săraci în duh să nu ne simțim singuri; buzele mele lăcrimează sânge și din sânge îi mângâi pielea; Sara […]

by Luca Cippola

Eu întind mâna spre ea, ideal pentru noi săraci în duh să nu ne simțim singuri;

buzele mele lăcrimează sânge și din sânge îi mângâi pielea;

Sara privește din oglindă și este un psalm pe care îl cântă sufletele pierdute.

Viața trece ca un accent și eu observ penele mele cum se rătăcesc în vânt;

de ce nu înțelegi când vorbesc, de ce te parezi,

viața aceasta atârnă de un fir de ață..

Cât un rid te desparte din sobrietate și ușurință,

o cale parcursă de ani de zile;

atinge firele din părul meu și rărește bătăile inimii mele..

Dragostea platonică nu se laudă cu priviri căci îi cere mâna

și nu se aprinde poetul sunetului de-un Gibson,

vezi,

deseară Joyce va scrie bestsellerul lui și eu voi zbura impulsionat de amintiri

ca o schijă care rănește existența.

Nu voi mai vedea picioarele alea să străpungă tăcerea unei veri,

după-amiază la care nu-i mai aparțin și varul curții nu mai îmi este pernă,

în apropiere cine se conformează la poporuț ?

Eu mai mic decât o furnică, eu mă tem de el și sunt rahat,

dezamăgire care într-un clop ascunde tăietura, rana,

eu cu un disc drept prieten.

O călăuză și eram căpitanul.

M-am dus în amonte și m-am coborât,

mirosul ploii mă îmbrăca,

am strâns mâinile în pumn apoi le-am întins într-un ave,

părul încă gelatinos, ritul crispat adolescentin,

frații mei Ștefan, Mihai și Avram,

în plămâni praful oaselor ale Sarmizegetusei…

o cauză atârnată ca drapel la un bovindou, veșmântul candid al țăranilor se ivi în

momentul ăla,

zisei – Sara, mă țineți de mâna –

dar ochii se uitau deja în altă parte, la ochii smeriți ai unei soții, tovarășă tăcută a

bătăliilor suferite,

ale mele necâștigate și tăcere..

Nu se coboară din treapta aceea nici nu pot să te măsor dacă nu citesc printre rânduri.

Ochii aceia încercau să fugă din îndoială, din imperfecțiune – numiți-o și labilitate –

din deșertăciunea timpului – nu vă uimește și pe dumneavoastră să priviți în cătare, să fiți în fața ei?

Curând casa mea, a dumneavoastră, va fi doar un ambalaj de lemn ce va descompune și cămășile verzi

pe care le văd defilând în Copou, a cui este mâna ce le-a țesut?

Îmi țin respirația și mângâi pieptul meu acum de bărbat, simt mâinile ei într-un abandon.

Comandantul care îndrăzni acțiunea coborî la mol însoțit de către autoritate,

chipul lipsit de viață, tweedul cu crucea albastră a victoriei

și a iertării..Tovarășul Kim n-ar fi iertat..

Capul acoperit cu o glugă în așteptare, capul într-un sac, ochii mei inocenți l-au văzut căzând

și mă răsucii să nu privesc corpul atârnat, costumul lui să se murdărească,

îmi astupai urechile să nu aud ultimele impulsuri de viață,

dar tata zise, adresându-se mamei mele,

că totul trebuie să știu.

Umoarea unei pendule umple scările, noapte de furtună,

ploaia alintă pneurile și se târăște ca un șarpe de la cădelniță..

Noi, popor fără revoluție, traversăm viața cu bicicleta

și două și mai multe sunt drumurile ce deviază și pe care nu le simțim a fi ale noastre.

Doamnă doctor, rochia ce învelește seara are ceva excitant, cam străveziu în mișcările ei,

dar călătoresc cu gândul și văd dimineața, căldura aia adolescentină care prinde vigoare

și mă aprinde pe un covor de papusuri la sfârșit de mai.

Astfel, agilă pasăre răpitoare, survolez, mă pierd în tăcere și în desprindere, eteric și puternic,

fiarele domin de la înălțime și localizez șarpele, astfel încât să potolesc foamea,

o notă spartă scârțâi. Nu mă căuta căci puțin am să-ți spun, nu întreba,

ceata evenimentelor zace pe câmpia de mai jos, remarc chipurile asexuate, aproape îngeri cu trup,

furnici lucrătoare, deșerturi și munți, Uroborus mă provoacă și mă tem de coada lui dar cine îi cunoaște gaura și unde depune ouăle?..

Un braț îmi înconjoară capul într-o mângâiere, mâna are o aluniță în mijloc, mână care gâtuie,

planez în cer și părăsesc cuibul, cuib al copilăriei timpurilor,

degetele ei mă cheamă la prezent..

amețeală exagerată ești, viață fiica viței și a epocilor,

și sacră.

Încropesc un leagăn, în leșin te arăți deja departe,

“ooh he’s here again, the man with the child in his eyes”

și sfârșit de transmisiune.

APENDICE:

Cu hipnoza regresivă protagonistul revine la existențe anterioare, trei la număr, unde își rătăcește prin amintiri că a fost odată Corneliu Zelea Codreanu, un copil nord-coreean prezent la executarea unui comandant al marinei și o antică pasăre răpitoare.

IPNOSI REGRESSIVA:

Io le porgo la mano, ideale per noi poveri di spirito non sentirsi soli;

le mie labbra lacrimano sangue e di sangue carezzo la sua pelle;

Sara guarda dallo specchio ed è un salmo che cantano le anime perse.

La vita passa come un accento ed io osservo le mie piume sperdersi nel vento;

perché non capisci quando parlo, perché ti schermisci,

questa vita è appesa a un filo..

Quanto una ruga ti separa dalla sobrietà e spensieratezza,

un sentiero percorso da anni;

sfiora i miei capelli e rallenta il mio battito..

L’amore platonico non si vanta di sguardi perché ne chiede la mano

e non si accende il poeta al suono d’una Gibson,

vedi,

stasera Joyce scriverà il suo bestseller ed io volerò incalzato dai ricordi

come scheggia che ferisca l’esistenza.

Più non vedrò quelle gambe trafiggere il silenzio d’un’estate,

pomeriggio cui più non appartengo e la calce della corte più non m’è da cuscino,

lì vicino chi si adegua al popolino?

Io meno di formica,io lo temo e sono merda,

disincanto che in un cappello cela il taglio, la ferita,

io con un disco come amica.

Una guida ed ero il capitano ..

Ho risalito e disceso la corrente,

l’odore di pioggia mi vestiva,

ho stretto le mani in un pugno poi teso in un ave,

i capelli ancora impomatati, teso rito adolescenziale,

i miei fratelli Ștefan, Mihai e Avram,

nei polmoni la polvere delle ossa di Sarmizegetusa

una causa appesa come drappo ad un bovindo, la candida veste dei contadini apparve in quell’istante,

dissi – Sara, mi tenga la mano –

ma gli occhi già guardavano altrove, agli occhi remissivi d’una moglie, compagna silente di battaglie sofferte,

le mie non vinte e silenzio..

Non si scende da quel gradino né posso misurarti se non leggendo tra le righe.

Quegli occhi cercavano una fuga dal dubbio, dall’imperfezione – la chiami pure debolezza –

dalla vanità del tempo – non stupisce anche lei guardare nel mirino, esserne di fronte?

A breve la mia casa, la sua, sarà un mero involucro di legno che marcirà pure le verdi camicie

che vedo sfilare in Copou, di chi la mano che le ha tessute?

Trattengo il respiro e sfioro il mio petto ormai d’uomo, sento le sue mani nell’abbandono..

Il comandante che azzardò l’impresa scese al molo accompagnato dall’autorità,

il volto esangue, il tweed con la croce azzurra della vittoria

e del perdono..Il compagno Kim non avrebbe perdonato..

Incappucciato nell’attesa, la testa in un sacco, i miei occhi innocenti lo videro cadere

e mi voltai per non guardare il corpo penzolare, i suoi abiti macchiarsi,

tappai le orecchie per non udire gli ultimi impulsi di vita,

ma babbo disse, rivolgendosi a mia madre,

che tutto dovevo sapere.

L’umore d’un pendolo riempie le scale, notte da temporale,

la pioggia carezza gli pneumatici e sguscia via come serpe da un turibolo..

Noi, popolo senza rivoluzione, traversiamo la vita in bici

e due e più son le strade che deviano e non sentiamo nostre.

Dottoressa, l’abito che riveste la sera ha un che di eccitante, quasi trasparente nelle sue movenze,

ma spazio con la mente e vedo il mattino, quel caldo adolescente che prende vigore

e m’accende su un tappeto di pappi a fine maggio.

Così, agile rapace, sorvolo, mi perdo nel silenzio e nel distacco, etereo e potente,

le fiere domino dall’alto e localizzo la serpe, così da placare la fame,

nota spezzata strido. Non cercarmi perché ho poco da dirti, non chiedere,

la schiera di eventi giace sulla piana sottostante, noto volti asessuati, quasi angeli di carne,

formiche operaie, deserti e montagne, l’Uroboro mi sfida e ne temo la coda ma chi ne conosce la tana e dove depone le uova?..

Un braccio cinge il mio capo in una carezza, la mano ha un neo nel mezzo, mano che strangola,

mi libro nel cielo e lascio il nido, nido dell’infanzia dei tempi,

le sue dita mi chiamano al presente..

vertigine smodata sei, vita figlia di vite e d’epoche,

e sacra.

Rimedio una culla, nel deliquio ti affacci già lontana,

“ooh he’s here again, the man with the child in his eyes”

e fine delle trasmissioni.

APPENDICE:

Con l’ipnosi regressiva il protagonista torna ad esistenze precedenti, tre di numero, dove vaga nel ricordo d’esser stato un tempo Corneliu Zelea Codreanu, un bambino nordcoreano presente all’esecuzione d’un comandante della marina e un antico uccello rapace.

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.