Vine Paştele cailor!

De multe ori auzim expresii de genul: „la Paştele Cailor”, „de Joia Iepelor” sau „în ziua lui Ispas”. Puţini ştiu că aceste zile, care astăzi au pentru toată lumea o […]

De multe ori auzim expresii de genul: „la Paştele Cailor”, „de Joia Iepelor” sau „în ziua lui Ispas”. Puţini ştiu că aceste zile, care astăzi au pentru toată lumea o semnificaţie cel puţin ironică au reprezentat cîndva cea mai importantă sărbătoare a strămoşilor noştri. Căluşul este un amplu scenariu ritual privitor la o divinitate autohtonă. Suprapunerea lui peste Rusalii (a 50-a zi după Paști) îi derută pe unii cercetători.

În această zi, în exuberanța vegetației de primăvară, caii erau slobozi să pască pe unde doreau, iar boii și jucanii se urcau la pășunea alpină. În vechime, sărbătoarea Paștele Cailor a fost o zi a soroacelor, termen-limită când se mai putea încheia sau se lichidau diferite înțelegeri și afaceri. Spre deosebire de Sângiorz (23 aprilie) și (26 octombrie) care sunt date precise de încheiere a datoriilor și înțelegerilor dintre oameni, Ispasul, ca sărbătoare, are dată mobilă de celebrare ce poate varia, de la un an la altul, cu un număr mare de zile. Din acest motiv, funcția de soroc a sărbătorii s-a diminuat treptat și a căpătat un înțeles peiorativ.

Astăzi, expresia la Paștele cailor are sensul de: a nu mai înapoia ce ai împrumutat, a amâna până la Sfântul așteaptă, a nu te ține de cuvânt. Din legendele nativității și din unele colinde, originea sărbătorii s-ar afla în blestemul adresat cailor, animale nerumegătoare și în permanență nesătule, de către Maica Domnului, care ar fi fost deranjată de tropotul, nechezatul și ronțăitul nutrețului în timpul nașterii Domnului Iisus, în ieslea din grajdul lui Crăciun. (sursa: Ion Ghinoiu, Sărbători. Obiceiuri. Credințe. Mitologie- Mică enciclopedie de tradiții românești, editura Agora, pag.228)

Căluşul este un obicei păgîn ce datează de milenii în teritoriile locuite de români. Tainele lui, caracterul războinic al dansului, abundenţa actelor virile, legarea şi îngroparea la tumuli funerari precum şi executarea jocului numai la lumina soarelui plasează acest obicei în complexul cultural indo-european. Căluşul milenar supravieţuieşte şi astăzi chiar dacă uneori este invadat de kitsch. Comunele unde această tradiţie se păstrează aproape nealterată de mii de ani sînt: Osica, Vîlcele, Izvoarele, Radomireşti, Drăgăneşti, Dobrun, Optaşi, Curţişoara şi Greci din Judeţul Olt. Dincolo de orice rău, în cele două săptămîni, cît se joacă Căluşul, oamenii se simt, inexplicabil, cuprinşi de o tainică forţă.

Mutu’ agită de zor un falus 

În Epoca Bronzului şi în Epoca Fierului, cînd comunităţile ce trăiau pe aceste meleaguri se ocupau în principal cu creşterea animalelor, era venerată o divinitate cabalină. Dansul căluşarilor, atestat în nordul şi sudul Dunării numai la români, aromâni şi meglenoromâni are la origini un străvechi dans solar, războinic. La vechii indieni se obişnuia sacrificarea unui cal. El era ales şi supus unor ritualuri de purificare, după care trăia timp de un an supravegheat de 400 de oameni. La sfîrşitul acestei perioade, calul era sufocat, iar regelui renăscut cu această ocazie i se făcea o baie purificatoare. Căluşul cuprinde trei secvenţe ceremoniale: Legatul, Jocul şi Spargerea Căluşului. Obiceiul se practică în sîmbăta Rusaliilor sau în dimineaţa duminicii de Rusalii (a opta după Paşti). Legatul reprezintă naşterea simbolică a Căluşului. În acea zi, înainte de răsăritul soarelui, membrii cetei de căluşari, curaţi sufleteşte şi trupeşte, îmbrăcaţi obişnuit sau purtînd pe ei hainele specifice şi avînd asupra lor recuzita rituală merg împreună cu lăutarii la o movilă, care este de regulă un tumul funerar, la o apă, într-un loc ascuns dintr-o pădure sau din cîmpie. Cel mai important personaj este Mutul care aduce cu el falusul unui cal cioplit în lemn, masca zoomorfă, haine peticite şi o armă primitivă, băţ sau paloş de lemn. Mutul reprezintă zeul protector al cailor. Bărbatul care joacă acest rol nu este ales ci se impune prin calităţile sale excepţionale: joacă în mîini, execută tot felul de giumbuşlucuri şi acrobaţii. El este temut şi respectat. În timpul jocului poate să facă tot ceea ce doreşte. Singurul lucru interzis este vorbitul. În vremurile de demult cei ce încălcau această interdicţie erau pedepsiţi cu moartea. Al doilea personaj, Vătaful, aduce costumul de căluşar, băţul, căpăţini de usturoi, fire de pelin, piele de iepure, un lemn răsucit sau cioplit într-o formă stranie, aţă de cusut pielea şi de măsurat căluşarii. Vătaful este conducătorul cetei de căluşari şi joacă toată viaţa lui acest rol. El trebuie să cunoască toate comenzile şi dansurile căluşarilor, să dea dovadă de forţă, vitalitate, virtuozitate şi mai ales moralitate. Vătaful execută cu sfinţenie actele rituale, doboară căluşarii şi vindecă bolnavii. Stegarul aduce hainele şi băţul, o prăjină de 4-5 m, o năframă albă, panglici şi aţă roşie pentru confecţionatul steagului.

„Hălăi şa!”

În timpul marii taine a naşterii Căluşului sînt îndepărtaţi lăutarii. Membrii cetei se dezbracă în linişte şi se spală sau se stropesc cu apă. Apoi înghit usturoi şi pelin devenind imuni faţă de Iele (divinităţile feminine care dansează noaptea la lumina Lunii). După ce se îmbracă în hainele de căluşari dansatorii strigă în cor salutul: „Hălăi şa!” şi încep să facă tot felul de gesturi, supravegheate de vătaf. Urmează confecţionarea efigiei divinităţii, ciocul Căluşului, care este purtat de Mut sau Vătaf. Ciocul este cioplit în formă de cap şi gît de cal, îmbrăcat în piele de iepure, sub care se pun plante de leac. În timpul jocului este înfipt în pămînt în faţa căluşarilor. Steagul se confecţionează dintr-o prăjină în vîrful căreia se leagă o năframă albă sau roşie, cîte o căpăţină de usturoi, un fir de pelin şi cîte un spic de grîu pentru fiecare membru al cetei şi este substitut al zeităţii cabaline. El se înfige pe parcursul ritualului într-un cerc trasat de Mut. Pentru a-şi consfinţi solidaritatea şi unitatea mistică se face însemnarea înălţimii tuturor membrilor cetei pe prăjina steagului. Steagul se ridică mai apoi în poziţie verticală şi căluşarii aleargă pe sub el. Este momentul în care membrii cetei trec din lumea profanului în lumea sacrului. Ei sînt atinşi cu falusul Mutului. Tinerii ce se iniţiază în acest dans trebuie să sară peste steag, beţe, sau peste ceilalţi căluşari şi să execute toate dansurile ce urmează a fi jucate. Un important rol în „şcolire” îl are nechezatul, ritual care trebuie să fie cît mai sinistru posibil. În faţa Mutului, cel ce reprezintă divinitatea cabalină, se depune jurămîntul care sună cam aşa: „Jur cu Zău, pe sufletele moşilor mei, pe caii şi vitele mele, să respect Căluşul şi legea lui pînă la dezlegarea Steagului! Jur că voi sluji Căluşul, în credinţă, cinste, supunere şi-n frica lui Dumnezeu!…”

Căluşarii dorm şi mănîncă împreună pentru a nu fi loviţi de Iele

Întreaga ceremonie se desfăşoară sub conducerea Vătafului, iar căluşarii se angajază că vor juca un număr fix de ani: 3, 5, 7 sau 9. Mutul se jură şi el că nu va vorbi pe perioada cît va juca. În timpul depunerii jurămîntului, căluşarii ţin mîna pe Ciocul Căluşului, pe Steag. Momentul funerar al divinităţii cabaline este Spartul Căluşului şi se desfăşoară la apusul soarelui pe locul unde s-a făcut Legatul. Timpul scurs pînă la acest eveniment este de o lună lunară. Unul dintre căluşari este doborît, steagul este culcat la pămînt şi se sare pentru ultima oară peste cal. Apoi Vătaful desface în linişte steagul şi rupe prăjina în atîtea bucăţi cîţi căluşari sînt. Bucăţile sînt aruncate în apă sau îngropate împreună cu masca şi paloşul Mutului. Pentru înhumare se sapă o groapă orientată pe direcţia E-V sau N-S. Ciocul se înhumează şi el, iar Vătaful fertilizează mormîntul imitînd actul sexual. Locul de înhumare este ales de Vătaf, acolo unde nu se sapă, nu se ară şi nu se trece cu carul. Toţi cei prezenţi încep să jelească. Se împarte apoi usturoiul care fusese legat de steag, iar ceremonialul se încheie cu fuga rituală. După ce trece un an, Ciocul se deshumează şi dacă pielea ce acoperă Ciocul este putrezită se pune alta nouă, iar la trei ani se confecţionează un alt Cioc. Cei aleşi de Vătaf pentru acest Căluş sînt excelenţi dansatori şi în timpul jocului caută să se asemene cu caii. Numele lor de botez sînt înlocuite la această ocazie cu nume de cal, cum ar fi: Călucean, Căluţ, Călişor, etc. Niciodată un căluşar nu trebuie să se deplaseze singur în sat sau în afara localității. Pe durata constituirii cetei, căluşarii dorm şi mănîncă împreună pentru a nu fi loviţi de Iele. În acest mod se împiedică pericolul impurificării prin atingerea de femei.

Răzvan Mateescu

Sursa foto: Adevarul despre daci

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.