Azilul îngerilor părăsiți

În ediția din 19 mai 2013, emisiunea „În premieră” realizată de Carmen Avram la Antena 3 a prezentat un documentar impresionant despre copiii salvați din orfelinatele groazei din România, la […]

În ediția din 19 mai 2013, emisiunea „În premieră” realizată de Carmen Avram la Antena 3 a prezentat un documentar impresionant despre copiii salvați din orfelinatele groazei din România, la 23 de ani de când occidentalii descopereau aceste drame. În anul 2003 am făcut și noi un reportaj în cadrul unui centru de irecuperabili, situat în sectorul 2 al capitalei, pe care, la vremea respectivă l-am oferit spre difuzare unei televiziuni. Filmul nu a apărut niciodată, nicăieri. Cel putin nouă așa ni s-a spus, că nu va fi difuzat. De ce? Nici noi nu știm.  Ne-a mai rămas doar scriptul, pe care vi-l redăm mai jos.

***

De multe ori presa a fost condamnată pentru faptul că reflectă situaţia cruntă a copiilor handicapaţi ori ai străzii şi că în acest mod strică imaginea României. În funcţie de interesele politice, de evenimentele majore din viaţa ţării, integrare, aderare, etc sau vizitele mai marilor lumii, această realitate este dosită bine. Blestemaţi de soartă, schilodiţi de destin, micuţii noştri deficienţi întind mâinile spre noi cu încredere, amintindu-ne că sunt, că suntem oameni. Ghemuiţi în durere pe paturi metalice de spital, sărmane pachete de oase, în care abia pâlpâie un strop de viaţă! Dincolo de toate acestea rămân ochii lor nefireşti de mari care parcă întreabă: De ce trebuie să suferim atâta?

Ursuleți, maimuțici și copii care nu știu că trăiesc

Departe de forfota Bucureştiului, lângă Spitalul Fundeni, ascuns într-o oază de verdeaţă şi de flori, se găseşte Centrul de Recuperare şi Reabilitare-Persoane cu Handicap. Aici învaţă să trăiască cu ajutorul artei şi asistaţi de personal calificat, 159 de copii şi tineri cu afecţiuni psihice grave. Pacienţii internaţi au vîrste cuprinse între 17 şi 35 de ani. Directorul centrului de recuperare, dr. Emanuel Botnariu este un entuziast. El are convingerea că, prin pictură, muzică şi dans şi o multitudine de alte activităţi interesante, le poate îndulci viaţa acestor oameni. Împreună cu echipa sa de excepţie, din care fac parte medici, asistenţi, maseori, psihologi, încearcă să-i conducă pe deficienţi spre marea poartă a normalităţii. Sînt sprijiniţi în eforturile lor de Primăria sectorului 2, personal de primarul Neculai Onţanu, dar şi de persoane din ţară şi străinătate, una dintre acestea fiind Linda Barr, o scoţiancă sufletistă care a şi înfiat doi copii din centru. „Departe de a face politică, vă spun că primarul sectorului 2 ne ajută foarte mult. Toate alimentele bune, legume, fructe, confiscate de prin pieţe sau magazine, la noi vin, să ştiţi. Primim ajutor şi de la Asociaţia Caritas, avem susţinerea Bisericii Române, a părintelui Alexandru Cobzaru.” În toate cele 6 saloane domneşte o ordine desăvîrşită. Paturile sînt făcute fără nici o cută. Păturile colorate şi televizoarele înveselesc camerele. Fiecare pătuţ are o jucărie: un ursuleţ sau o maimuţică. Noaptea, toţi dorm cu ele în braţe.

Andreea

Pe holuri miroase a mîncare caldă şi a curat. Ajungem la „salonul special”. Ne rămîn cuvintele în gît. Ne înecăm. Nu respirăm de teamă să nu le luăm aerul. Doar ochii privesc. Lacomi. Mă bufnește plânsul instantaneu. Ca leuca, mă lovește. Direct în față. În cîteva paturi, vreo cinci-şase copii nici nu ştiu că trăiesc. Suferă de retard mintal, plus alte şi alte afecţiuni extrem de grave. Au între 20 şi 25 de ani, dar sînt foarte mici. N-au mai mult de un metru lungime şi nu par să depăşească 15- 20 kg greutate. Sînt străvezii. În vreme ce alţii de vîrsta lor, sănătoşi, îşi croiesc drum în viaţă, conduc maşini moderne, dansează, muncesc, dau la facultate, se îndrăgostesc şi se bucură de tot, tinerii de aici arată ca prizonierii din lagărele fasciste. Din cauza bolilor degenerative ei sînt slabi-slabi. Frunze în vînt. Oase cu suflet. Le numeri coastele prin hăinuţe. Picioruşele, cît două degete de adult. Nu se pot deplasa. Tălpile lor n-au atins niciodată pămîntul. Prin pieliţa subţire se zbat vene albăstrii. Aşa neajutoraţi şi golaşi, semănă mai de grabă cu puii de vrabie fără pene, căzuţi din cuib. Asistentele îi mîngîie pe fiecare în parte. Încearcă să-i liniştească. De unii s-au ataşat. Îi mai iau acasă de sărbători să vadă şi ei ce înseamnă să ai o casă, o familie.

Dintr-un cărucior ne priveşte albastru şi straniu o făptură tăcută. E Andreea. Cu ochii mari azurii, adumbriţi de gene lungi, copila de 22 de ani caută spre noi curioasă ca o pisică. Nu are mai mult de 15 kg şi, pe lîngă retardul mintal este bolnavă şi de ciroză hepatică. Atîtea boli grave într-un trup pirpiriu, că te întrebi cum mai respiră. Degetele îi sînt subţiri, subţiri, ca beţele de chibrituri. Suferinţa ei e probabil cruntă, dar nu poate să spună. Privește. Atâta mai poate să facă.

Răzvan

La ieşirea din salon, într-un pătuţ de copil, doarme un băiat. Are 25 de ani, dar arată de trei. Slab, cu capul prea mare faţă de un trup neputincios şi moale. Muşchii picioarelor i s-au atrofiat. A fost abandonat şi el, ca şi ceilalţi. Părinţii s-au speriat cînd l-au văzut prima dată, lăsînd societăţii dificila sarcină de a-l creşte. Membrele inferioare îi sînt chircite, înnodate, parcă, de o mînă demonică. Acum doarme. Doar în somn e senin. Oare visează? Și dacă da, pe cine?

Ajungem între timp la sala de terapie senzorială. Semi-întuneric. Aerul, dulce-mentolat. Înăuntru, două pătuţuri. Pe pereţi dansează steluţe colorate şi sute de luminiţe. Se aude de undeva o muzică de relaxare. Doi băieţi cu handicap deosebit de grav, imobilizaţi, primesc îngrijirile asistentelor. Cel mai slab şi mai pirpiriu e Răzvan, de 21 de ani. Cînd rîde chiţăie ca un şoricel prins în cursă. Nu poate sta decît în fund. Bîţîie capul mare încoace şi-n colo. În cele din urmă reuşeşte să înflorească atmosfera cu un zîmbet. Dacă e mîngîiat pe mînuţele strîmbe şi uscate îţi întoarce şi el atingearea, uimit şi bucuros. Dar nu știe ce face.

De vorbă cu Doamne-Doamne?

Copiii au activitate în fiecare zi. Cei mai zdraveni pictează icoane pe sticlă, croşetează în felul lor, desenează, ajută la bucătărie, învaţă să se gospodărească singuri şi să facă o mîncare. Au grijă de iepuri, peşti, de găini şi raţe, de broaştele ţestoase. Sînt fericiţi în lumea lor colorată, patronată de oameni mari şi buni ca gemul de caise, îmbrăcaţi în halate albe. Directorului îi spun „Tată”, iar asistentele şi infirmierele din centru sînt toate mamele lor. Bolnavii de la centru sunt îngeri schilodiți, cu aripile tăiate din carne, cu mințile pierdute ireversibil. Daniel are ochii larg deschiși. Se uită fix în tavan. Din colțul gurii îi picură saliva neîncetat și își izbește capul de grătarul patului. Una-două-trei…Zeci de lovituri. Neîncetat. „Și-a făcut bube, vânătăi, deja i s-a tăbăcit carnea.”, zice o asistentă după ce-l șterge la gură cu o cârpă. „Mamă-sa mai are cinci copii acasă. Sănătoși. Vine să-l vadă și pe el, dar rar. Niciodată nu l-a luat de sărbători. Mie mi-e milă de el. Eu n-am copii.” Daniel aude că vorbim despre el. Se bucură. Schiaună ca un cățel al cărui stăpân s-a întors acasă. Un alt copilaș îl aude și începe să facă la fel. Apoi toți, în cor, pe toate vocile posibile. Doamne!

De ce sunt ei așa? Nu se știe exact. Mamele lor naturale ori au luat droguri, au fost bătute în timpul sarcinii sau au înghițit  medicamente care i-au transformat pe micuți în ființe irecuperabile. „Încercă să-i ajutăm cu putem. Vrem să se simtă mai bine. Îi ducem la teatrul de păpuşi, la munte şi la mare, la Mc Donald’s. Se bucură şi ei. În fiecare duminică îi trimitem pe cei mai puțin bolnavi la biserică. Stau de vorbă cu Doamne-Doamne. Ştiu ce înseamnă respectul, se închină, iubesc biserica.”, încheie dr. Botnariu.

Dana Fodor și Razvan Mateescu

 

Comments

comments

Despre Razvan Mateescu

este autorul a peste 1000 de reportaje publicate pe parcursul a două decenii în presa scrisă, în cele mai importante cotidiene centrale. A colaborat la mai multe publicații bucureștene cu articole pe teme de credință, societate, turism, oameni deosebiți. În anul 2006 jurnalistul a primit, împreună cu soţia lui, Dana Fodor, premiul pentru Faptul Divers Pozitiv.