Cei care-și abandonează părinții sau copiii sunt niște bieți ratați!

Libertatea! Ce cuvânt minunat! Să pot, l-aş fi băut într-un pahar de Murfatlar şi-aş fi plecat în lumea mare! Dimineaţa, înainte să pornesc la drum mi-am desenat o hartă în […]

Libertatea! Ce cuvânt minunat! Să pot, l-aş fi băut într-un pahar de Murfatlar şi-aş fi plecat în lumea mare!

Dimineaţa, înainte să pornesc la drum mi-am desenat o hartă în agendă, în grabă, dar cât de precis am putut. M-am gândit că dacă mă prindeau cei de la poliţia de frontieră mi-ar fi confiscat totul, aşa că nu am luat cu mine decât două mâini bune din comoara proaspăt găsită.

Undeva, prin centrul Dresdei, dacă îmi amintesc bine, am intrat cu Robert într-un restaurant. Ne-am aşezat la o masă, am comandat cornuri, lapte cald, cu ciocolată, pâine, unt şi gem de piersici. A fost un mic dejun boieresc. Până atunci mâncasem prost, eu uneori chiar deloc, şi cred că slăbisem mai bine de zece kilograme.

cei care-si abandoneaza parintii sunt niste bieti ratati

Foto Simbol :Răzvan Mateescu

Dar „le sac vide ne peut pas tenir debout”. Am mâncat bine şi am căutat o staţie de taxiuri. Am simţit nevoia să pipăi aurul şi pietrele preţioase. Nu era un vis, erau la locul lor. Nu ştiam nemţeşte dar i-am arătat harta şi şoferul a înţeles rapid destinaţia. Berlin. Mi-a cerut 400 de mărci vest germane. Pe drum, epuizat, am adormit de câteva ori. Când şi când, Robert mă scutura încetişor, să mă trezească. Simţeam că se temea şi îl strângeam de fiecare dată în braţe, cu dragoste, la piept. Ca să-l liniştesc, îl mângâiam să-l asigur că nu-l voi părăsi niciodată.

Am fost mereu un om credincios. Datorită credinţei şi generozităţii mele, am reuşit mereu să mă integrez uşor în orice comunitate, să mă să simt în largul meu în orice anturaj. Am deprins, în timp, capacitatea de a trăi în armonie cu toată lumea.

Nici nu am ajuns bine în gară, la Berlin:

* Cai geas, pralea? 1 Mă întrebă un ţigan cam crăcănat, cu figură de cerşetor. Mai târziu, aveam să recunosc figura aceea în chipurile tuturor cerşetorilor din Paris.

* Ando Parisulo. 2 I-am răspuns, liniştit.

Ţinea în mână o sacoşă de rafie. Am recunoscut-o uşor. Probabil o adusese cu el din România. S-a aşezat turceşte în mijlocul sălii de aşteptare şi a scos din ea o găină şi un pachet de alune sărate pe care le-a împrăştiat pe sacoşă. Alături, a pus strategic o farfurioară de plastic, pentru bani, şi a început să cânte ceva la un fluier. Găina ciugulea alunele una câte una. Ia fă de mănâncă, mânca-ţi-aş curul tău, se răţoia ţiganul, cu afecţiune, la orătanie. Mi-am adus şi eu cuvenita contribuţie de câteva monede şi l-am întrebat de unde are găina.

– De la poloneji, pralea.

Curioşi, zeci de trecători se opreau din mers, priveau o clipă spectacolul inedit şi aruncau, inevitabil, câţiva bănuţi în farfurioară. Robert căruia îi plăcea cel mai mult găina, tot încerca s-o atingă.

– La graniţă am stat toată noaptea cu găinile, continuă ţiganul, în coteţul pichetului de grăniceri. Asta, cât e de perversă, ar fi cotcodăcit până m-ar fi prins. I-am promis că, dacă stă cuminte si nu dau grănicerii de mine, o iau în Germania, aşa, fără paşaport.

Am zâmbit. Era vremea să merg mai departe. L-am ridicat pe Robert pe umeri, cu tot cu rucsac.

* Tetraes bahtalo del o del,3 a strigat ţiganul după mine.

Copilul meu era atât de cuminte, încât nu plângea nici măcar când era obosit sau îi era foame. Se uita în ochii mei şi mă ruga să îi spun o poveste, lăsând uşor capul pe umărul meu. De fiecare dată, adormea în zece, cinsprezece minute.

Am început cu Punguţa cu doi bani, Neghiniţă, Harap-Alb, Pinocchio, Făt-Frumos din lacrimă. Trebuie să mărturisesc că nu o dată, am adormit eu, înaintea copilului.

Mă gândeam că insectele şi unele animale sunt mult mai bine organizate decât noi, oamenii! Să nu mai spunem că nici nu-şi abandonează niciodată puii, ca noi! Albinele trăiesc într-o armonie perfectă într-o comunitate unită care poate să ajungă până la optzeci de mii de indivizi. Întreaga familie munceşte şi produce în fiecare an patruzeci de kilograme de miere. Regina este responsabilă de întregul stup şi este mama tuturor. O altă albină se naşte la fiecare treizeci de secunde. Albinele sunt foarte unite şi se ajută între ele, la nevoie apărându-se chiar cu preţul vieţii. Doamne, mă gândeam, ce este o albină pe lângă noi, oamenii? Quo vadis, Domine? Noi distrugem tot, ne distrugem în primul rând familia, apoi prietenii, natura şi în ultimă instanţă, întregul pământ. Pământul nostru drag, cea mai frumoasă stea din univers!

Nu vreau să mă laud, să spun că eu nu sunt ca toţi ceilalţi, dar insist să nu fiu comparat cu nimeni. Iubesc florile, copiii, iubesc oamenii, îi iubesc mai ales pe aceia care au înţeles că viaţa este unică şi că nu există mari deosebiri între noi. Consider că toţi aceia care îşi abandonează părinții, copiii şi pe cei dragi sunt doar nişte bieţi rataţi.

De mic copil am avut darul, puterea să ghicesc imediat ce gândeşte cel de lângă mine.

Iancu Samson – Libertatea

Dresda. Germania de Est, 1991

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.