Dramele copiilor martori la crime

Copiii care au experienţe traumatizante, asistă la violenţe între părinţi sau decesul unuia dintre ei, sunt martori la cataclisme naturale, incendii, sunt abuzaţi sau neglijaţi de părinţi, manifestă în decurs […]

Copiii care au experienţe traumatizante, asistă la violenţe între părinţi sau decesul unuia dintre ei, sunt martori la cataclisme naturale, incendii, sunt abuzaţi sau neglijaţi de părinţi, manifestă în decurs de șase luni simptomatologia „posttraumatic stress desorder” – o afecţiune mentală care, netratată poate duce în viitor la tulburări grave de comportament. În fiecare an, mii de copii ajung pe paturile spitalelor de neuropsihatrie din cauza şocurilor emoţionale provocate de adulţi. De multe ori, medicii citesc în desenele făcute de micuţii bolnavi, atmosfera în care aceştia sunt nevoiţi să trăiască.

Neuropsihiatria infantilă este un domeniu relativ nou în România care se studiază de la începutul anilor 40. Începând cu 1996, la Spitalul Alexandru Obregia, Neurologia şi Psihiatria Copilului au devenit secţii separate urmând ca aceasta din urmă să se ocupe de invesigarea complicatului univers mental al celor mici. Deşi nu există foarte multe date în privinţa numărului de copii care ajung pe patul de spital după ce au fost martori la evenimente nefericite petrecute în sânul familiei, putem să ne facem o idee asupra fenomenului, luând în calcul că numai în această unitate sunt internaţi în jur de 2000 de mici pacienţi într-un an. Acestora li se adaugă copiii care sunt trataţi în clinici particulare, pentru a nu fi luaţi în evidenţă psihiatrică, ştiindu-se că o asemenea „piesă” atârnă greu în dosarul medical al viitorului cetățean.

În cazul unor copii abuzaţi, mai mici de 12 ani, studiile de neuroimagerie au pus în evidenţă leziuni pe creier ireversibile. Conform Asociaţiei Americane de Psihiatrie, datele de prevalenţă ale „posttraumatic stress desorder” indică un procent de 8% din populaţia adultă, o treime din aceasta fiind expusă riscului îmbolnăvirii. Tratamentul medicamentos este dublat de psihoterapie, medicii încercând să observe comportamentul, emoţiile copilului şi legătura acestora cu gândirea micului pacient. Nu de puţine ori investigaţiile de specialitate dezvăluie medicilor un tablou sumbru al mediului în care creşte copilul, marcat de violenţă verbală şi fizică între părinţi, o atmosferă descrisă cu „fidelitate” prin desene de cel mic.

Stersul Posttraumatic la copii

Majoritatea copiilor internaţi la secţia de psihiatrie suferă de tulburări anxioase, cel mai des întâlnit fiind stresul posttraumatic. Conform „Manualului de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale” editat de Asociaţia Americană de Psihiatrie, stresul posttraumatic poate surveni la orice etate, inclusiv în copilărie. Simptomele apar în primele trei luni de la traumă. Copilul simte o frică intensă, este agitat, trist, îşi schimbă total comportamentul. Evenimentele traumatice care sunt experientate direct includ, dar nu sunt limitate doar la acestea, crima, lupta armată, atacul personal, violent (atac sexual, corporal, atac banditesc), răpirile, atacul terorist, tortura, dezastrele naturale sau provocate de om, accidentele de automobil severe sau diagnosticul cu o maladie care ameninţă viaţa. Trauma poate fi reexperimentată în diverse moduri. Frecvent, persoana are amintiri ale acesteia ori vise în cursul cărora întâmplarea tragică se repetă. Aceste episoade, denumite „flash-back”-uri, sunt de regulă scurte, dar pot fi asociate cu excitaţie crescută. Astfel, copiii care au asistat la un incendiu sunt îngroziţi atunci când văd chiar şi flacăra de la aragaz. Ei evită, pe cât posibil, apropierea de foc. Cei care au fost violaţi fac eforturi pentru a evita gândurile, sentimentele sau conversaţiile în legătură cu agresiunea. Medicii spun că stresul posttraumatic este asociat cu un risc crescut de tulburare depresivă majoră, panică, agorafobie, tulburare obsesiv- compulsivă, anxietate generalizată, fobie socială sau specifică. La copiii mici visele se schimbă, în decurs de câteva săptămâni, în coşmaruri cu monştri, iar uneori fac pipi în pat. Spaima este atât de profundă, încât nu poate fi explicată. Micuţii nu au sentimentul că ei reexperimentează trecutul, dar se exprimă adesea printr-un joc repetitiv care „povesteşte” drama suferită.

De exemplu, un copil care a fost implicat într-un accident auto grav, reconstituie în mod repetat distrugerea maşinii cu automobile de jucărie. La fel se poate întâmpla şi cu martorul la certurile şi bătăile părinţilor. Obsesiv, el îşi va distruge jucăriile, în special păpuşile, punându-le să se bată. Cei care au fost de faţă în momentele de intimitate ale adulţilor se apucă să deseneze tot ceea ce au văzut.

Trei dorinţe şi trei supărări

Holurile clinicii de pisihiatrie a copilului şi adolescentului din cadrul Spitalului Al. Obregia sunt împodobite cu picturi colorate. Fiecare pacient şi-a imaginat stângaci, pe o coală de hârtie, familia. Crina, de cinci ani, i-a desenat pe „mami, buni, tataie, Alex şi…pe tati. „Tati” e pe ultimul loc, undeva în marginea paginii, mic şi vineţiu la faţă. De ce? Pentru că, probabil, a dezamăgit-o pe fetiţă cu ceva. Puiul de om explică, aşa cum se pricepe el mai bine, în limbaj colorat-codificat, ce suferinţă îl macină şi ce coşmare îl urmăresc. dorinte copii romani la psihiatrie

Desenele „vorbesc” despre traumele ascunse despre care copilul nu vrea sau nu poate să discute cu nimeni. Odată internaţi la secţia de psihiatrie, pe lângă tratamentul medicamentos, copiii şi adolescenţii participă la activităţi psihoterapeutice: desen, modelaj, puzzle, pictură, ghicitori, lectură, audiţie poveşti, etc. Sunt îndemnaţi apoi să scrie pe o foaie de hârtie trei „dorinţe” şi trei „supărări”. O fetiţă de șase ani, care abia a învăţat literele alfabetului la grădiniţă, a notat la „dorinţe” că vrea o casă de păpuşi, să meargă la grădiniţă şi la mare, iar la capitolul „supărări” ea notează că:

1. nu i-a plăcut când „tati” a trimis-o în dormitor,

2. când lumea nu face ce vrea ea

3. când pierde.

Viaţa acestor copii e ca un puzzle colorat, pe care medicii trebuie să-l aşeze corect, ca să formeze imagini.

Fetele sunt mai vulnerabile decât băieţii

Câteva mămici triste, care îşi ţin copiii de mânuţă, aşteaptă să intre la „doamna doctor”. Dramele lor sunt mari, iar suferinţele diferă de la caz la caz. Sufletele lor de îngeri chinuiţi s-au închis momentan într-o cutiuţă muzicală, cu arc, cheiţă şi balerină. Nu mai vor să iasă, nu vor să comunice cu ceilalţi, le e frică de tot. Şi-au creat o lume numai a lor, în care pot intra doar gândurile curate, zânele bune şi fluturii. Majoritatea suferă de tulburări anxioase, cel mai des întâlnit fiind stresul posttraumatic. „Orice eveniment traumatizant la care a asistat un copil: inundaţii, incendii, războaie, mutarea dintr-o locuinţă în alta, din oraş, plecarea unuia dintre părinți, în special mama, la muncă în străinătate, divorţul părinţilor, moartea unuia dintre ei, abuzul sexual, fizic, înseamnă stres posttraumatic, ne spune dr. Iuliana Dobrescu, şefa secţiei V psihiatrie. Toate acestea lasă urmări îngrozitoare în personalitatea copilului. Invitată fiind la un congres de psihiatrie din Toronto, am fost trist impresionată de studiile realizate pe creierele copiilor abuzaţi. Aveau leziuni ireversibile! Gândiţi-vă numai ce s-a întâmplat, la noi, în România, când au fost inundaţii. Copiii au asistat cu groază la năvala apelor şi la ruinarea caselor, apoi au tremurat de frig şi foame în corturi. Câţi dintre ei nu au rămas cu traume pe viaţă, unele ascunse?”

Copii martori la crime

Cristi avea nouă ani când a asistat la o ceartă între părinţi, în urma căreia tatăl i-a ucis mama. Băiatul a rămas în grija bunicilor, iar criminalul a fost arestat. Chiar dacă a fost şocat de cele văzute şi trăite, Cristi a început să aibă tulburări de comportament mult mai târziu, când a împlinit 17 ani. Fiind într-o stare gravă, bunicii l-au internat în spital. Băiatul n-a putut povesti ce necazuri îl frământă, dar după terapie şi-a deschis puţin sufletul. Apoi a desenat chiar scena crimei, aşa cum a rămas întipărită în mintea lui.

O altă adolescentă, Clara, a trăit şi ea drama pierderii mamei, aceasta fiind omorâtă în bătaie tot de tatăl ei. Numai că, în cazul acesta, copila nu a asistat la crimă, ci doar a auzit de la alţii cum s-a întâmplat nenorocirea. De câteva luni de zile, însă, fata a dezvoltat o boală de tip psihotic. Ea se simte vinovată pentru că îl iubeşte pe ucigaşul mamei ei, dar îl şi urăşte pentru ce a făcut. „Eu îl iubesc pe tata, dar de ce a omorât-o pe mama? E tăticul meu…”

Acelaşi lucru se întâmplă în sufletele copiilor abuzaţi sexual sau ai căror părinţi au divorţat. Foarte târziu vor conştientiza aceste traume. Deocamdată, cazurile în care copiii comit la rândul lor crime sunt puţine în România. „Ultimul pacient pe care l-am avut nouă ani, continuă dr. Dobrescu. Era slăbuţ, nu ştiu de unde a avut atâta forţă să înfigă de nouă ori cuţitul în sora lui, prin plapumă! A explicat că a văzut un film, s-a trezit din somn, şi a înjunghiat-o pe fetiţă. Aceşti copii au o perturbare de personalitate îngrozitor de mare.”

Cum am mai scris, tulburări de comportament au şi copiii celor care pleacă să muncească în străinătate. Rămaşi singuri cu bunicii sau cu alte rude, ei se simt părăsiţi, emoţionalitatea li se modifică, încep să aibă rezultate slabe la învăţătură, devin irascibili sau stau retraşi.

O fetiţă râzând cu gura până la urechi

Măriuţa are şase ani. E cu două degete mai înaltă ca păpuşa ei blondă şi mare. Când a venit la spital, copila plângea foarte des, nu mănânca, avea insomnii şi de câteva luni se izolase şi refuza să vorbească. Mama ei era disperată. După ce au consultat-o şi s-au împrietenit cu ea, medicii au aflat că fetiţa a fost închisă de tatăl ei, noaptea pe balcon, pentru că nu era cuminte. Măriuţa s-a speriat foarte tare şi, de atunci, nu a mai scos un sunet. După terapia făcută cu ajutorul specialiştilor din spital, puştoaica şi-a revenit şi a început să vorbească. Dacă la început era supărată şi picta figuri triste şi ciudate, la plecare ea le-a oferit medicilor o surpriză: a desenat o fetiţă care vorbea şi râdea cu gura până la urechi. Personajul era chiar ea.

Vlăduţ are patru ani şi până acum câteva luni era o dulceaţă de copil: inteligent, ager, vesel, pus pe năzbâtii. Însă de când a murit bunica lui, pe care o iubea foarte mult, nu-şi mai găseşte locul, e trist, apatic, palid, plânge. Mai mult, îşi smulge părul din cap, atunci când e singur. La ceafă nu mai are nici un fir. Poate că puştiul se simte vinovat de moartea bunicii, aşa că se pedepseşte singur provocându-şi durere, poate a văzut la cineva aceste gesturi disperate, iar el doar le repetă mecanic. Medicii încă nu ştiu ce se ascunde în sufletul băieţelului, dar cu siguranţă vor afla şi, atunci când se va face bine, Vlăduţ va reuşi să deseneze chipul drag al bunicii citind la gura sobei poveşti cu zâne, ca aldădată. Şi nu va mai plânge niciodată pentru că va şti sigur că, de acolo, de Sus, buni îl va apăra și-l va iubi mereu…

Un ajutor venit de Sus

Preot profesor Radu Ilaș, parohul bisericii Adormirea Maicii Domnului din cadrul Spitalului de Neuropsihiatrie „Alexandru Obregia”

Uneori, copiii sunt atât de traumatizaţi încât este nevoie de foarte mult timp pentru tratamente şi psihoterapie. Există părinţi care în disperare de cauză îi cer ajutorul lui Dumnezeu. În curtea spitalului de Neuropsihiatrie Alexandru Obregia funcţionează de mai mult timp biserica Adrormirea Maicii Domnului. Preotul de aici, prof. Radu Ilaş vrea să-i ajute pe medici cu dragoste creştinească. El este prezent oridecâteori este chemat căpătâiul bolnavilor pentru maslu şi rugăciune şi nu de puţine ori a reuşit cu har şi blândeţe să-i aducă pe cei încercaţi de tulburări ale sufletului la gânduri mai bune. Părintele îşi aminteşte de un caz al unei tinere din provincie care era traumatizată în urma unui accident. Fata a stat internată mai multe zile în spital, dar starea ei nu se ameliora. La un moment dat, preotul s-a trezit cu mama acesteia în biserică care îl ruga cu lacrimi în ochi să facă o rugăciune. Părintele Ilaş n-a stat pe gânduri. Şi-a luat patrafirul, icoanele şi a ţinut slujba Sf. Maslu la căpătâiul bolnavei. Le-a spus părinţior ei să ţină post şi să se roage. La câteva săptămâni copila a venit singură la biserică. Era mai bine.

Dana Fodor și Răzvan Mateescu

Comments

comments

Despre Razvan Mateescu

este autorul a peste 1000 de reportaje publicate pe parcursul a două decenii în presa scrisă, în cele mai importante cotidiene centrale. A colaborat la mai multe publicații bucureștene cu articole pe teme de credință, societate, turism, oameni deosebiți. În anul 2006 jurnalistul a primit, împreună cu soţia lui, Dana Fodor, premiul pentru Faptul Divers Pozitiv.