PIȘPIRICĂ

Printre experimentele lui Mengele se numărau injectarea unor substanţe chimice direct în ochii copiilor în încercarea de a le schimba culoarea, diverse amputări de membre şi alte operaţii brutale şi […]

Printre experimentele lui Mengele se numărau injectarea unor substanţe chimice direct în ochii copiilor în încercarea de a le schimba culoarea, diverse amputări de membre şi alte operaţii brutale şi cel puţin o tentativă de a transforma o pereche de gemeni în „siamezi” prin sutura venelor lor.

Un alt experiment monstruos a fost introducerea deţinuţilor în cazane cu apă fierbinte şi în cuptoare de cărămidă, pentru a vedea până la ce temperatură rezistă omul înainte să moară. Mengele s-a interesat şi de pitici, odată cu sosirea familiei Ovitz, o familie de artişti de circ români. Erau în număr de 10, dintre care 7 erau scunzi. Toţi cei 10 pitici lucrau la circul din Bucureşti înainte de a fi transferaţi în lagărele din Germania. Mengele îi numea adesea „familia mea de pitici”. Pentru el, aceştia reprezentau o ilustrare imperfectă a omului. Pişpirică a fost singurul pitic care a scăpat din lagărul morţii, s-a întâlnit cu Tandoi, Păpurica şi Gutuie aproximativ după cinci luni de zile de la eliberarea din lagăr. Hitler editura MATEESCU

Pişpirica avea momente când plângea, câteva tentative de sinucidere, dar niciodată nu avut curajul să o facă. Drumul pe care mergea el era denivelat, plin cu găuri şi maşini abandonate de la ultimul bombardament. Pişpirică era atât de mic, încât era aproape invizibil, când mergea printre clădirile aproape demolate din cauza obuzelor, lumea, la prima vedere, îl confunda cu un copil de 5-6 ani. Alerga şi uneori se împiedica, se oprea din când în când să respire, să bea apă, să mănânce câte ceva din ceea ce găsea printre ruinele şi grădinile oamenilor. Clădirile naziste cu faţadele reci din granit păreau moarte. Ca ruine, sunt triste şi cenuşii, aidoma întregii viziuni a naziştilor în viitor, pe care ei, criminalii nazişti, o văzuseră în culori albastre, ca şi sângele lor de arieni.

Ajunse în final la subsolul unei clădiri uriaşe şi se aşeză pe câteva pături murdare cu gândul să doarmă. Adormi acolo pe păturile acelea călduroase şi visă că era o pasăre uriaşă care căzuse din înaltul cerului pe pământ; pasărea murise cu oasele zdrobite şi aproape că murise şi el. Se trezi brusc şi respiră mai adânc, pentru întâia dată simţea cu toată ascuţimea că viaţa şi-a trăit-o, şi sfârşitul ei nu-l mai speria, deşi altădată nu se putea gândi la moarte decât cu groază, pentru că atunci era doar un om mic, un pitic, folosit ca un şoricel de cobai…

Auzi undeva lângă el vorbe româneşti şi inima începu să-i bată cu putere. În semiîntuneric, la câţiva paşi de el zări trei oameni, se sculă şi se apropie de ei.

– Vă rog frumos, ajutaţi-mă şi pe mine! Îi privi cu ochii înotând în lacrimi.

O mână uriaşă îl prinse şi îl aşeză pe genunchi.

– Măi copile! Câţi ani ai tu măi prichindelule?

– Eu? Am 39 de ani.

– Bengaua! (să dea dracul), dacă nu eşti mai bătrân ca mine!, eu am 25 de ani. Îl strânse doar cu bratul drept puţin mai tare dar cu multă afecţiune la pieptul lui.

– Eu mă numesc Tandoi din Crângaşi, iar prietenii mei se numesc:

– Eu sunt Păpurica!

– Şi eu sunt Gutuie din Constanţa!

– Pe mine mă cheamă Pişpirică.

Îşi aprinseră fiecare câte o ţigară răsucită, fumară îngânduraţi, apoi se culcară cu toţii strânşi unul lângă celălalt.

După ce făcuseră rost de mâncare, îşi recăpătară forţele în câteva săptămâni. Cei patru prieteni erau de nedespărţit. Cel mai bine se descurca Gutuie, era hoţ de buzunare; în afară de buzunare se specializase la furtul valizelor cu o altă valiză mai mare, care se numea «gură de rechin», se plimba cu valiza lui destul de încăpătoare prin toate locurile aglomerate. Confecţionase un mecanism foarte simplu de agăţare care era cuplat direct pe mâner şi când aşeza valiza cea mare peste cealaltă valiză, apăsa pe un buton şi dintr-o dată fundul valizei se închidea ca o gheară, condamnând de fiecare dată pe cealaltă în interior.

Acolo, în casa nelocuită din Berlinul de Vest, strânseseră o groază de portofele şi valize. În valize găsiră foarte multe acte şi documente, într-o altă valiză găsiră peste 2.000 de danturi în aur, danturi care mai mult ca sigur aparţinuseră celor care fuseseră ucişi în camerele de gazare. Cu acele danturi din aur, Tandoi reuşi să cumpere de la un american o maşină blindată de teren, un Volkswagen militar, o maşină pe care Hitler se gândise cu câţiva ani mai în urmă, să o considere maşina poporului German.

Tandoi, care vorbea germana şi rusa, nu le vorbea perfect, dar se descurca foarte bine, se hotărî să întrebe un ofiţer rus dacă ar fi interesat să cumpere actele şi chiar fotografiile unor ofiţeri şi subofiţeri nemţi.

Acesta privi documentele şi fotografiile şi îi zise că o să le arate superiorilor lui, apoi, promise că în câteva zile îi va da un răspuns. Tandoi se specializase în furtul de portofele din buzunare, Pişpirică devenise spărgător de case, Gutuie cu Păpurică se specializară în furtul de valize din gări, autogări şi din oricare loc unde exista aglomeraţie.

Fragment din romanul „Tiganii,aurul si diamantele vol 3”

de Samson Iancu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.