Povestea lui Trandafir

Cică a trăit, demult, pe meleagurile noastre un prinț neasmuit de frumos. Dar pe cât era el de arătos, pe atâta era de îngâmfat și cam rău. Avea plete lungi, […]

Cică a trăit, demult, pe meleagurile noastre un prinț neasmuit de frumos. Dar pe cât era el de arătos, pe atâta era de îngâmfat și cam rău. Avea plete lungi, ondulate, de culoarea castanei coapte, spre roșcat, ochi adânci și verzi, iar sprâncenele, ah! o minune, jurai că-s desenate. Ce mai sufereau bietele fete din cauza lui! Numai când apărea călare pe armăsarul lui alb, toate domnițele de la curte, dar și fetele de țăran suspinau, iar dragostea le picta flori roșii pe obraji. Bolnave erau.

Prințul se numea Trandafir. Într-o zi, pe când se plimba singur prin pădure, întâlni o fată care culegea ciuperci. Era cuminte, îmbrăcată într-o ie albă de borangic. Când îl zări, ea duse mâna la piept și scăpă toate ciupercuțele, care se împrăștiară toate la cizmele prințului:

-Doamne, cât ești de frumooooos!

-Hm, hm, își drese el glasul. Așa e? Da. Adevărat grăiești. Semăn cu mama…

Și odată zgudui din cap în sus și-n jos, așa cum fac rockerii pe la concerte când îi apucă bâzdâcul. Pletele, care-i ajungeau până la brâu, o atinseră pe sărmana îndrăgostită care închise ochii, leșinată de amor. Părul lui mirosea a mentă și-a miere de tei, a vanilie și-a vin roșu fierbinte…

-Arăt bine, nu?

-Da, prințe, îngăimă tânăra care uită și de ciuperci și de faptul că o cheamă Mădălina.

-Atunci îți dau voie să mă săruți, zise el, țuguindu-și buzele regale înspre ea.

Nespus de fericită, copila închise ochii și se apropie de „minunat”. Abia îl atinse, când simți o înțepătură puternică în buze.

Trandafir râdea în hohote. Între dinți ținea un ac lung.

-Ăsta e pentru slujnicuțe ca tine. Ha! Ha! Ha!

Picuri de sânge căzură pe ia albă a Mădălinei desenând floricele roșii. (de atunci iile au flori roșii pe ele)

Cu lacrimi în ochi, fata i-a spus:

-Blestemat să fii în veci, Trandafire! Degeaba ești frumos și prinț! Sper să nu-ți găsești niciodată perechea și să plătești pentru răutatea ta.

Și zicând acestea, tânăra fugi plângând spre casa ei.

Trandafir niciodată nu și-a găsit fericirea. După ce a murit, necăsătorit și trist, pe mormântul lui a răsărit o plantă cum nu se mai văzuse în lume. Avea spini care înțepau cumplit, iar în vârf o floare cu un parfum neasemuit și petale suave ca buzele lui Trandafir. Și așa i-a rămas numele…

V-am spus povestea asta, pentru că prințul Trandafir azi este Rege la mine în grădină. Și-n toate florăriile lumii și chiar la voi, acum, în case, când citiți aceste rânduri. Bucurați-vă de el și…atenție la spini!

Trandafirul a fost întotdeauna apreciat pentru frumusețea lui. Cel roșu înseamnă pasiune și este adesea oferit iubitei. Trandafirul galben e pentru cei geloși și posesivi, cel alb pentru ființele neprihănite, iar cel roz pentru persoanele vesele și pline de viață. Vechii greci și romani vedeau în trandafir simbolul iubirii, asociindu-l cu zeița Venus. Dar el nu este doar expresia dragostei. În Roma antică un trandafir sălbatic (măceș) era așezat pe masa camerei în care se discutau lucruri secrete. Termenul „sub rosa”, adică „sub semnul trandafirului” înseamna un secret care trebuie păstrat.

DFM

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.