Zahra, mon amour

Dorin din Constanța partea a -II-a Se urcă în metrou şi coborî într-o staţie foarte apropiată de Champs Elisées. Se plimba mergând atent pe lângă magazinele de lux, privind cu […]

Dorin din Constanța

partea a -II-a

Se urcă în metrou şi coborî într-o staţie foarte apropiată de Champs Elisées. Se plimba mergând atent pe lângă magazinele de lux, privind cu interes picioarele femeilor care se plimbau singure şi întorcând capul în momentul când era atras de o privire plină de promisiuni.

Era deja ora trei noaptea. Treptat, treptat marele bulevard se aglomeră şi mai mult, lăsând să se înţeleagă că această oră, era cea mai frumoasă ora a Parisului. De fapt parizienii dorm ziua şi noaptea le place să se plimbe, să admire la infinit misterele şi operele acestui oraş minunat. Intră într-un cafebar şi se aşeză zâmbind amabil lângă o tânără deosebit de frumoasă, în timp ce barmanul, îi făcu şmechereşte cu ochiul, Dorin comandă două cocktailuri.

Barmanul, cu precizia plină de importanţă al unui chimist de laborator, vărsă şapte lichioruri diferite într-un recipient de cristal, îl umplu cu gheaţă pisată, mai turnă şapte picături din şapte sti-cluţe diferite, amestecă totul cu un talent de scamator, aseză două felii de lămâie pe marginile paharelor, le presără cu praf de za-hăr, şi vărsă lichidul în pahare. Fata se recomandă politicos «Zahra» şi sorbi liniştită din paharul uriaş. Scoase două bilete de câte o sută de dolari şi le puse pe farfurioara cu nota de plată, în timp ce barmanul îi strecură rapid în podul palmei, un pliculeţ mi-nuscul, plin cu un praf de culoare albă.

– Să mergem, îi spuse Dorin femeii într-o franceză perfectă. Ea îl apucă de mână şi îl sărută apăsat pe gură.

– Unde?

– La mine acasă!

Se sărutară în taxi pe tot parcursul drumului, până ajunseră la Creteil.

Intrară grăbiţi în casă şi Zahra observă că Dorin nu deschisese uşa cu o cheie normală.

– Ai secrete! Îi zise ea pe limba arabă literară.

Dorin înţelese bine întrebarea şi răspunse repede, pentru că vorbea curent opt limbi străine, printre care şi limba arabă.

– Vrei să ştii ceva? De aproape zece ani călătoresc prin Europa, vorbesc curent germană şi engleză de când eram elev, tata şi mama au avut o mare ambiţie cu mine, dar au murit, imediat după revoluţie. Vorbesc foarte bine: engleza, germana, franceza, ţigăneşte, ruseşte, arabă, italiană şi ceva spaniolă, o parte din limbile astea le-am învăţat în puşcărie, altele la şcoală, altele pe stradă.

Continuă, mângâindu-i delicat mâna Zahrei:

– Ştiu eu că nu-mi trebuie mai multă cultură decât am, mai importanţi sunt banii, pentru că banii îţi deschid toate uşile şi ce folos că avem posibilitatea să avem o cultură atât de frumoasă şi importantă, când toate aceste minunăţii, după o perioadă de timp, se vor scurge în pământ.

– N-am iubit niciodată, mai spuse el, întunecat.

– Cum ai putut trăi fără dragoste? se miră Zahra. Eşti atât de frumos şi inteligent, te-ai fi putut dărui în voie atâtor iubiri…

– Am pierdut mulţi ani prin puşcărie, abia acum mă simt liber…

Zahra se apropie de el şi-l îmbrăţişă.

– Eu am studiat în Maroc la o facultate de Ştiinţe Economice din capitală dar nu mi-a folosit la nimic, am intrat clandestin în Franţa, era să mor de două ori până acum, prima oară murisem sufocată într-un container, m-a descoperit jandarmeria franceză aproape deshidratată, în jurul meu zăceau 25 de cadavre, am scăpat ca prin minune. Aici m-au arestat de câteva ori pentru prostituţie, era să mor a doua oară din cauza unui peşte care conducea câteva fete pe Champs Elisées, mi-a pus cuţitul la gât şi mi-a zis că dacă mă mai prinde prin zonă îmi taie gâtul.

– Noroc cu barmanul care mă protejează mereu, acum fac parte din curvele de lux. Dar ce-am făcut până acum a fost doar o murdărie… începu să plângă în hohote. Aş vrea să mor, îmi este ruşine de mine! Simt că lângă tine sunt pură în sufletul meu în dragostea pe care aş putea să ţi-o ofer.

Se opri din plâns, Dorin îi atinse tălpile cu mâna şi o sărută pe sâni, era aşezată pe canapea, îl simţi, o înfioră gustul şi parfumul lui şi uită de necazurile din trecut. O penetră adânc şi cu fiecare apăsare, dragonul tatuat pe spatele lui se întindea şi parcă dădea senzaţia că este viu, contopindu-se de fiecare dată cu imaginea ei.

O fierbinţeală delicioasă plecă începând de la genunchi, trecând prin pântece şi o simţi în tâmplele care îi zvâcneau, nările fremătau, peste ochii lui îi trecu o lumină şi apoi întunericul. Îi simţea picioarele fine şi lungi strânse în jurul şoldurilor lui, cu corpul suplu şi cald, oferit cu dragoste numai lui.

Dorin depuse cinci bilete de 100 de dolari pe masă.

– Sunt pentru tine Zahra!

– Nu mă interesează banii, Dorine! Vreau să rămân cu tine toată viaţa mea.

Simţi în vocea ei sinceritate, ochii ei negri îl cercetară, era simpatică şi tristă, disperată, disperată ca şi el, care în schimb avea puterea banului în mână. Dorin o privi îngândurat şi gândi exact ca un om inteligent; nu era niciodată un om egoist, ştia că fuga lui prin lume era ca o sclavie, trebuia să fie generos şi iertător, generozitatea şi iubirea făceau parte din sufletul lui bun şi vroia să le transforme în virtute.

– Zahra, chiar vrei să rămâi împreună cu mine?

– Daaaaa, te voi iubi toată viaţa mea şi nu-ţi fă probleme, dintr-o prostituată ca mine ai să faci cea mai perfectă femeie de casă!

O sărută din nou şi făcură dragoste încă o dată, apoi traseră fiecare câte o linie pe nas utilizând un pai tăiat scurt, un simplu pai de coca-cola de la McDonald.

Freamătul banilor

Trei zile şi trei nopţi nu ieşiră afară din casă. A patra zi, Zahra ieşi şi schimbă 1.000 de dolari la o bancă de schimb, făcu o cursă de alimente la Carrefour-ul de la Creteil şi se reîntoarse. Cumpără alimente şi apă minerală, câteva sticle de vin şi o sticlă de whisky, legume şi carne de miel ca să prepare „cuscus” şi plăcintă pastia, un tradiţional de bucătărie practicat în ţările din Magreb. Zahra aşeză masa ca la restaurant, exact aşa cum văzuse şi servise zi de zi prin toate restaurantele de lux din Paris.

– Tu ştii că am bani foarte mulţi, am două milioane de dolari!

– Şi atunci, de ce locuieşti într-o casă care nu-ţi aparţine?

Dorin rămase surprins de întrebare, adevărul este că nu meditase niciodată asupra suferinţei de a locui într-o casă, într-o casă pe care de fapt o spărsese cu un an în urmă şi în care aflase din câteva scrisori pe care le deschisese că proprietarii se mutaseră în Guiana Franceză. Dar dacă era descoperit de poliţie risca să piardă şi libertatea şi banii. Începu să se joace şi să jongleze cu cele trei jetoane de cauciuc de alba-neagra, de care nu se despărţea niciodată şi, în acelaşi timp îi veni o idee.

«De fapt sunt un om bogat, am două milioane de dolari, cu banii pot să-mi cumpăr o casă frumoasă şi maşină!»

Ori de câte ori avea o problemă de rezolvat, zâmbea enigmatic şi se isca pe faţa lui mai mult decât un zâmbet; ba mai mult, un râs, iar prin râsul lui se năştea imediat un gând minunat, plăcut şi optimist, se năştea gândul că este bogat şi fericit. O sărută pe Zahra, mai traseră o linie de coca, se frecă la nas şi simţi o usturime plăcută, o sărută iar, o mirosi şi zise:

– Îmi place mirosul tău, Zahra! Je t’aime.

– Bihsmila, incha Alah, mon amour! Dorin se gândea: «Ce femeie inteligentă şi frumoasă! De-acum nu mai sunt singur, suntem doi şi unde-s doi puterea creşte.»

 – Vrei să mergem să ne cumpărăm o maşină nouă?

– Ouiiiiiiiiiiiiii! răspunse ea entuziasmată.

Urcară în trenul R.E.R –A de la gara de la Creteil şi coborâră la Chatelet les Halles, schimbară trenul şi ajunseră în 45 de minute la Cergy Prefecture; merseră pe jos şi intrară într-un garaj de maşini noi BMW specializată în BMW-uri 4/4. Zahra îl convinse pe consilierul de vânzare să primească bani lichizi direct în dolari. Dorin deschise rucsacul şi scoase opt pachete de câte 10.000 de dolari, numărară banii şi îi oferi consilierului 500 de dolari bacşiş.

Zahra avea permis de conducere, avea şi Dorin, doar că permisul lui Dorin era fals, aşadar, îl rugară pe consilier să comande la prefectura de poliţie certificatul de înmatriculare direct pe numele ei. Certificatul îl primiră după trei zile, înmatriculară şi asigurară maşina şi hotărâră să se mute definitiv la Nice. În ziua următoare Dorin scoase toţi banii din cutia de inox şi îi aşeză meticulos în aceiaşi valiză cu care venise din America.

Când ajunse acasă la Creteil, opri «jepul» lângă un copac într-o parcare la trei sute de metri de casă; învăţase din legiune, că «un urmărit poate deveni urmăritor» deci, îşi perfecţionase această meserie prin câteva întâmplări care avuseseră loc în Germania.

O rugă pe Zahra să demareze maşina şi să plece în altă parcare, mult mai departe de locuinţa unde lăsase rucsacul plin cu bani. Avea o memorie fantastică a lucrurilor învăţate cândva, aşa că aşteptă mai mult de o oră. O rugă să plece cu maşina şi să-l aştepte la Tour Eiffel, în parcarea de lângă Sena, chiar acolo de unde se făceau călătorii cu vaporul. Observă o echipă de poliţişti civili care urmăreau casa ascunşi într-o maşină cu geamuri fumuri, unul dintre poliţişti îşi aprinse o ţigare şi a fost suficient ca să-şi dea seama câte persoane sunt în maşină.

Era foarte cald, îşi puse gluga şi se mască, nu pierdu din ochi echipa de poliţişti; pesemne că echipa cu supraveghetorii săi se coceau bine în maşina supraîncălzită, pentru că aveau motorul oprit la maşină şi aparatul de condiţionat aerul nu funcţiona. Cu un salt de pisică sălbatică se urcă în copacul de lângă maşină şi rămase sprijinit doar într-un singur picior şi o mână agăţată de o ramură, timp de o jumătate de oră. Auzi poliţiştii cum râdeau, se uită mai atent şi văzu rucsacul lui aşezat pe bancheta din spate, abia atunci zvâcni că o panteră rănită, deschise portiera maşinii şi smulse rucsacul, ştia destul de bine că nu-l cunoştea nimeni. Nimeni nu putea da detalii despre el, cu siguranţă sosiseră proprietarii locuinţei şi anunţaseră poliţia. Cinci minute mai târziu un elicopter al poliţiei zbură foarte aproape de gară şi autorută. Poliţiştii din maşină n-au mai avut timp să reacţioneze. Dispăru în noapte, ajunse la Tour Eiffel şi o regăsi pe Zahra, o sărută, aşeză rucsacul în portbagajul maşinii, apoi plecară direct spre Nice. Pe drum îi povesti istoria în întregime.

Opri maşina într-o parcare, făcură plinul în staţiunea de benzină în apropiere de Auxere, o îmbrăţişă şi îi mulţumi pentru pentru faptul că l-a aşteptat, «alta în locul ei putea să plece», gândi el!

– La ce-mi foloseşte maşina, dacă-mi lipseşte iubirea, răspunse ea, ca şi cum ar fi auzit ce gândeşte Dorin.

(va urma)

Iancu Samson

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.