Mi-e dor de mama mea!

Ma numesc Oana si am 25 de ani. Mama mea a murit pe 19 ianuarie 2013 de cancer. Poveste lunga. Histerectomie totala (sper ca am scris bine) cu ceva ani […]

Ma numesc Oana si am 25 de ani. Mama mea a murit pe 19 ianuarie 2013 de cancer. Poveste lunga. Histerectomie totala (sper ca am scris bine) cu ceva ani in urma, la 3 ani dupa histerectomie cancer la vezica si rect, alta operatie, alte chinuri plus șocul ca a trebuit sa accepte ideea ca va fi nevoita sa poarte toata viata doua pungi pe burta…prin care sa faca pipi si caca…Șoc pentru ea, șoc pentru noi toti cand am primit vestea ca este in ultimul stadiu si ca va trebui operata cu urmarile de rigoare. Am simtit ca mi s-a rupt ceva la cap…nu imi doream sa mai traiesc, nu o puteam vedea asa, pe ea, mamica mea, cea mai curata si cocheta si frumoasa femeie de pe pamant…Nu puteam accepta!!

Insa a trebuit. Asta se intampla in perioada Pastelui din 2011, pe care l-am petrecut in spital…era ziua ei, de Sf. Gheorghe…si era ziua de dinaintea operatiei. Ii era frica, incerca sa ne ascunda, saraca, simtindu-se prost pentru ca a ajuns la spital mult prea tarziu, desi noi am tot impins-o sa mearga si refuza tot timpul…Saraca, ce o fi fost in sufletul ei atunci! Am trecut si peste asta, nu a reusit sa se obisnuiasca cu pungile alea, nu mai era ea, era in depresie, nu iesea din casa, ii era scarba de ea…Am incercat sa o imbarbatam, tot timpul ii ziceam ca trebuie sa ii multumeasca lui Dumnezeu ca a trait si ca i-a mai dat o sansa…ma rog..La cateva luni a inceput o durere de picior. Mama era genul care nu se plangea niciodata, decat in momomentul cand chiar nu mai putea…(nu voia sa ne ingrijoreze pe mine si pe sora mea, care eram la Bucuresti). Cand nu a mai suportat durerea, a inceput sa ne dea semnale. Am programat venirea ei la doctor. Cand am vazut-o, am incremenit. Nu mai putea sa mearga cu un picior. Totul avusese o evolutie (daca se poate spune asa) extrem de rapida…spitale, controale…am ajuns la Elias in septembrie 2012, unde am intalnit-o pe doamna doctor Cornelia Nitipir, oncolog, un inger…poate daca am fi mers de la inceput cu mama la ea, adica cu ani in urma, ar mai fi trait si acum…Am internat-o si a inceput chinul. 4 luni in care s-a incercat totul pentru ea, tot ce e omenesc, insa era prea tarziu…metastazele o distrugeau, o mancau pur si simplu. A luptat saracuta pana in ultima clipa, nu a stiut niciodata ce are, ea tot spera ca va ajunge acasa, desi ajunsese imobilizata la pat. 4 luni in care am mers zi de zi la ea, am vegheat fiecare particica din suferinta si chinul ei, am fost martori la tot, nu am crezut ca un om poate indura atat. Doctorii au zis ca nu au mai avut un pacient in stadiul ei, care sa lupte atat sa traiasca…Ei ii dadusera mult mai putin decat a rezistat…A fost perioada care mi-a marcat viata.

Eram pierduta. Serviciu ziua, seara spital…urmatoarea zi de la capat si tot asa toata perioada asta. Ajunsesem un schelet, nu mai mancam, nu mai dormeam, nu puteam sa mai inchid ochii, de la tot ce vazusem simteam ca ma urmareste tot timpul ceva negru… Mama mea se umfla pe zi ce trece, morfina o facea sa o ia razna, nu ne mai recunostea…ma durea…nici nu mai zic de mine, de noi, Saraca, ce o fi fost in sufletul ei? Am petrecut ziua mea de nastere, ziua surorii mele, a fratelui meu, Craciunul, Revelionul, toate in spital. Stiam ca sunt ultimele si numai eu stiu cat trebuia sa imi tin lacrimile, sa nu mu ma vada…pentru ca ea inca avea puterea sa zambeasca, desi in ochii ei se instalase deja o goliciune, o tristete adanca. Povestea e lunga. As putea sa scriu o carte. Apoi, mamicuta mea a murit. A murit incercand sa ne spuna ceva, tinandu-ne de mana, dupa o zi de chin, in care parca imi doream sa se intample odata, nu mai suportam sa o vad asa. In ultimele 2 zile nu a vorbit nimic, nu mai putea, dar stiu ca a vrut sa ne spuna ceva. Si mai stiu ca ne-a auzit tot timpul si a fost constienta. In clipa in care si-a dat ultima suflare i-a curs o lacrima din ochiul drept. Nu o sa uit vreodata! Nu merita asa ceva. Nu a gresit vreodata cu ceva. A fost un om minunat pe care vreau sa cred ca Dumnezeu ni l-a luat pentru ca avea nevoie de el in Rai…Imi lipseste enorm. Abia acum, dupa cateva luni, am realizat ca s-a intamplat. Vorbeam cu ea de 2-3 ori la telefon in fiecare zi. Inca am tendinta sa o sun. Imi doresc sa imi dea un semn, sa stiu ca ma vegheaza, ca e bine, dar nu primesc nimic si simt ca innebunesc. Am sentimentul ca pe zi ce trece ma sting si eu…

Vreau sa fiu Acolo cu ea, oriunde ar fi. Sora mea a visat-o, la scurt timp dupa ce a murit, si ii zicea ca e singura si ii e frica si vrea sa mearga cu ea…Vreau sa ma duc eu cu ea, sora mea are un copilas de 4 ani care are nevoie de ea…eu nu mai am nimic. Odata cu ea s-a dus cel mai frumos om, care a avut de suferit toata viata..si care a suferit pana in ultima clipa. Nu o sa inteleg niciodata de ce. E nedrept…Avea 55 de ani. Imi cer scuze daca am scris prea mult si v-am plictisit, insa citindu-va pe voi am simtit nevoia sa ma eliberez. Dumnezeu sa ne dea putere!

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.