Iartă-mă, tată!

Am primit de la prietena mea, Nina, o poveste dureroasă despre iubire, moarte și viață. Nu m-am putut abține să nu o împart și cu voi. Au trecut aproape şase […]

Am primit de la prietena mea, Nina, o poveste dureroasă despre iubire, moarte și viață. Nu m-am putut abține să nu o împart și cu voi.

Au trecut aproape şase luni de când viaţa m-a zvârlit iaraşi în braţele durerii. De data asta cu toată puterea. Se spune că niciodată nu eşti pregătit pentru pierderea cuiva drag, oricât de mult te-ai pregăti. Ce te faci însă dacă cel ce piere ţi-a fost toate la un loc, timp de-o viaţă? Prieten, model, dascăl si înainte de toate… părinte.

Îmi doresc să-mi apară în vis. Să-i pot săruta mâinile ridate de nemiloasa bătrâneţe… să-i spun că l-am iubit şi că îi voi iubi amintirea câtă vreme voi putea respira. Îmi doresc sa-mi pot lua rămas bun. Lucru pe care nu l-am putut face atunci când brancarda a pornit spre terapie intensivă. Ar fi-nsemnat să-i spun cu necuvinte că nu se va mai întoarce în salon, ca şi alta dată. Avea încredere în mine şi neputinţa îmi oprea respiraţia.Se chinuia de câţiva ani. Ultimele luni au fost cumplite. Au tăiat din el, bucăţică cu bucăţică, trezindu-se după fiecare intervenţie cu aceeaşi luminiţă în ochi, de fiecare dată strălucind mai puţin. Morfina, administrată la trei ore, nu la şase, aşa cum era indicat nu-şi mai făcea efectul. Dar niciodată n-a zis că ar vrea să-i curme Dumnezeu suferinţa. Omul care de pe vremea când mă căţăram în copaci mi-a insuflat valori umane dar mai ales morale, având grijă să fie păstrate vii, chiar şi cu ultima suflare îmi dă o lecţie de viață.

Luni 28 iulie/2008. ora 22.10.

Toţi trei stăteam pe o bancă din curtea spitalului. Telefonul Ioanei a sunat si, doar privirea în care am citit un soi de urlet de fiară amestecat cu gemete… ne spunea că totul s-a sfârşit. Banca în care instinctiv mi-am înfipt unghiile îngheţase într-o clipă şi braţe nevazute mă imobilizau. Nu-mi voi ierta niciodată că atunci, durerea se împletea cu un fel de uşurare. Nu ştiu dacă din cauza nopţilor de nesomn ale ultimelor patru luni sau din cauza faptului că nu mai suportam să-l văd chinuindu-se. Îmi răsună şi acum în urechi: „nu mai pot, mă tată!” Scările ce duceau la etajul întâi unde erau saloanele de terapie îmi apăsau umerii şi bucăţica de suflet pe care o simţeam în gât. Ne-a deschis uşa asistenta pe care o rugasem să aprindă o lumânare. „Dumnezeu să-l ierte!” În momentul acela simţeam că doar Dumnezeu e singurul în masură să-şi ceară iertare.

Era ca o pată de culoare, impregnată în albul salonului. Nu-l mai văzusem de multă vreme atat de liniştit. Am căzut în genunchi, sărutându-i mâna inertă care nu se răcise. Puhoi de lacrimi se încăpăţânau să accepte adevărul şi să se scurgă. Fără voie, gândurile au zburat până acolo unde-mi puteam aminti. L-am văzut plecând la serviciu, pedant, aranjându-şi mustaţa la care a renunţat în ultimii ani. Întotdeauna a purtat cravată. Dacă s-ar fi născut femeie ar fi fost o mare Doamnă. Îl conduceam la poartă, rugându-l să mă ia cu el cu trenul. 33 de ani a făcut naveta în Bucureşti, aducându-şi aportul societăţii la acelaşi loc de muncă. A fost respectat şi acolo ca şi în satul unde s-a născut, a copilărit şi a crescut trei copii, pe care nu i-a lovit decât cu privirea. Era suficientă atunci când greşeam. Îl priveam cu mare drag până se îndepărta, călcând potecuţa paralelă cu calea ferată care ducea spre gara comunei. Mergea drept, precum brazii pe care i-a adus de la Olăneşti când Ioana avea şapte luni. Sunt trei brazi în curtea din faţa casei. Toţi trei se plecau în faţa celui care călca apăsat pe aleea cimentuită de aceeaşi mână. Era un bărbat frumos. Îi străluceau luminiţele când ne privea. Ştia cum să nu se amestece în vieţile noastre, respectându-ne hotărârile, dorindu-şi doar să poată fi mândru de copiii lui. Aş fi vrut să-i spun cât de mândri sunt copiii lui…

Aceeaşi asistentă (ruşinată parcă) ne-a făcut semn că trebuie să plecăm. Nu mă puteam ridica. De parcă picioarele mi s-ar fi terminat la genunchi. Nici să mă târăsc nu puteam. Nici o parte a corpului nu mă mai asculta. Doar gândul că va trebui să-l las acolo îmi înţepa cu putere ceafa. Nu l-am lăsat singur în ultimele luni de spitalizare. Să-l las şi… să mă duc… unde? M-aş fi strecurat lângă el să-mi găsesc liniştea… să mă simt ocrotită. Aşa cum făceam în clasele primare când mă certa învăţătoarea. Am ieşit pentru câteva clipe din starea în care mă cufundasem abia atunci când preotul spunea că „nea Dinu a fost un membru respectat al comunei şi că cei rămaşi vor omagia cum se cuvine.” Apoi m-am trezit în faţa unei cruci din lemn de culoarea mahonului pe care scria cu vopsea albă „Dinu Alexandru„. Gărduleţul din metal care-mi sprijinea durerea era prea mic pentru a-mi putea ţine acolo… tatăl. Nimeni. Doar groparii, aruncând ultimele lopeţi de pământ, prin ochii mei, cu atâta precizie, încât simţeam fiecare bolovan străbătându-mi corpul, lăsându-şi greutatea în unghiile de la picioare. Soarele de iulie ardea, oprindu-şi dogoarea în spinarea mea care luase forma unui nemişcat semn de întrebare, încercând să-mi încălzească tremurul. A treia casă de la barieră. Două intrări. O poartă mare pentru garaj şi una mică. Ambele străbat curtea în dansul bolţilor de viţă-de-vie, vărsându-şi aleile la fiecare uşă a celor trei corpuri, nerăbdătoare fiind să-şi dea mâinile în faţa bucătăriei de vară.

Toamna miroase a strugure copt şi a cetină. Gardul, din lemn cu ciment, garnisit cu vişini, cât este el de lung. Sădiţi la distanţă potrivită, atât cât să nu se loveasca între ei la maturitate. Niciodată nu mi-a trecut prin cap să-i număr. De ce tocmai acum? Toată priveliştea geme de prezenţa mâinilor lui. Din fundul grădinii, unde vara se lăfăie toate legumele pământului se aude o şoaptă „am trecut pe-aici”. În fiecare primăvară mă suna şi-mi spunea „au înflorit vişinii, tată!” Adoram să-mi scald verdele, în flori de vişin. Intram în curte, unde la umbra unui alt vişin (bătrân) îşi scosese două fotolii de la maşina care ajunsese la fier vechi şi stăteam de vorbă cu o cafeluţă şi o ţigară, ore în şir. Din când în când trecea câte un localnic strigând „să trăieşti, nea Sandule!” şi vocea lui gravă răspundea cu acelaşi salut. Erau singurele vorbe care ne perturbau discuţiile. Cum va fi primăvara viitoare fără el? Vor mai înflori, oare, vişinii? Încă mai caut puterea de a intra în curtea copilăriei mele. Voi reuşi să-mi domolesc durerea, până ce va lăstări poteca? Mi-am schimbat până şi rugăciunile. Ştiu că de undeva mă priveşte. Şi mai ştiu că mă va ierta pentru că n-am reuşit să-i ucid moartea. Iartă-mă, Tată! Am nevoie să-mi tulburi somnul cu mângâierile mâinilor tale!

Nina Dinu

Comments

comments

Despre Dana Fodor

este o ziaristă absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, cu o experiență de 16 ani în presă. Și-a început activitatea ca reporter la Radio Uniplus, apoi la Radio 21. Ulterior a fost angajata și colaboratoarea mai multor cotidiene și reviste centrale. A publicat poezii în Ziua Literară şi a participat la câteva întâlniri pe această temă, în cadrul cenaclului Euridice. În anul 2006 jurnalista a primit, împreună cu soţul și colegul ei, Răzvan Mateescu, premiul „Învingători pentru România” la Gala Premiilor „Ursus” pentru Jurnalism. A publicat până acum patru cărți: două pentru copii, una cu reportaje și alta cu poezii.