Cazul Ionuț analizat de psihologi, specialiști în patologia minciunii

„Buna ziua, Am scris acest articol din simplul motiv ca am observat foarte multe detalii suspecte in relatarile familiei lui Ionut Anghel, copilul despre care se spune ca a fost […]

„Buna ziua,

Am scris acest articol din simplul motiv ca am observat foarte multe detalii suspecte in relatarile familiei lui Ionut Anghel, copilul despre care se spune ca a fost ucis de cainii maidanezi.

Fiind pasionata de psihologie, de patologia minciunii, de studiul comportamentelor umane si a tiparelor de exprimare, am studiat acest caz impreuna cu o prietena apropiata care este studenta la psihologie si care ca si mine, nu se lasa manipulata de mass-media si gandeste pentru ea insasi.

Am urmarit toate clipurile video in care apareau parintii sau bunica lui Ionut si le-am analizat foarte atente amandoua. Le-am vazut si revazut de multe ori si am constatat semne evidente de minciuna si tensiune pe care cred ca un poligraf le-ar demonstra cu usurinta. Este vorba de gesturi fizice, de pozitia corpului, de cuvintele folosite, de inflexiunile din voce, de linia discursului, de expresia faciala, de emotiile transmise (in acest caz emotiile care lipsesc) si de expresia din privirea celor implicati. Detalii care scapa oricarui om de rand care nu are o intuitie buna sau o pasiune pentru psihicul uman.

Insa noi le-am sesizat si le-am notat pe toate. Deci, iata de ce aceasta poveste a copilului ucis de caini este putreda pana in esenta ei si de ce oamenii care o relateaza sunt doar niste actori nepriceputi. Am reluat firul evenimentelor.

BUNICA

Prima care a aparut in presa a fost bunica celor doi copii, care a relatat ce s-a intamplat.

Aici este un video pe baza caruia am facut analiza ce va urma:

Inca din primele secunde ale interviului, bunica incepe un discurs parca gata invatat sa il spuna pe de rost. “Cum sa nu plang… toate, toate mi s-au intamplat mie. Si familiei mele care suntem indurerati. Nu stiu ce sa mai facem noi. Nu putem sa il uitam niciodata, nimeni nu il poate inlocui pe Ionut. Toate sunt trecatoare dar acest copil nu se poate uita niciodata.”

Cuvintele folosite sunt sabloane, sunt cuvinte care au o tenta filosofica, cuvinte fortate, spuse ca un discurs invatat. Cand reporterul intreaba de ce plange, probabil, raspunsul ei este: “toate mi s-au intamplat mie”. Motivul suferintei bunicii este neclar, este suspect. Ea plange pentru ca i s-au intamplat ei lucruri. E adevarat ca ea este responsabila pentru aceasta situatie, insa tin sa reamintesc tuturor ca nu ei i s-a intamplat ceva, ci lui Ionut. Un raspuns mai uman ar fi fost: “plang pentru ca mi-a murit nepotelul” sau “ plang pentru ce i s-a intamplat lui Ionut.”

Vrea si cauta dinadins sa puna accentul pe suferinta familiei: “suntem indurerati. Nu stiu ce sa mai facem NOI.” Consider ca in acest caz, suferinta familiei se vede, este evidenta si nu este necesar ca cei implicati sa mentioneze cat sunt de indurerati. S-ar vedea destul prin disperarea lor, prin lacrimi, prin emotiile transmise, prin expresia faciala devastata. Expresia “Nu stiu ce sa mai facem noi” suna fortat si zisa parca dinadins, cu rolul sa impresioneze. Apoi urmeaza partea cea mai interesanta. Partea in care practic se incrimineaza. Desi nimeni nu a presuspus ca ar fi usor de uitat sau cazul sa uite, bunica face o afirmatie inutila: “Nu putem sa il uitam niciodata, nimeni nu il poate inlocui pe Ionut. Toate sunt trecatoare dar acest copil nu se poate uita niciodata.” A se observa nota filosofica din raspuns. O persoana indoliata, indurerata, care tocmai a trecut printr-o tragedie, nu are puterea interioara de a isi calcula cuvintele asa.

Am mai observat si pauzele din discurs, balbele si ezitarile. Semne ale unui discurs tensionat, semne care indica o persoana care minte, care acum construieste o poveste si cauta cuvintele cele mai convingatoare.

In plus, oricine poate observa ca aceasta femeie nu plange. Se preface. Nu exista lacrimi. Nu exista durere in ochi. Nu exista tremur in voce. Nu exista energia si emotia unui om care plange indurerat. Eu de obicei empatizez foarte usor cand ma uit la stiri si vad oameni indurerati. Plang cu ei, la fel de tare. Insa acesta a fost primul detaliu care mi-a atras atentia atunci cand am vazut prima oara declaratiile bunicii. Aceasta femeie plangea si nu imi transmitea nimic. Nu era credibila. Drama ei nu ma facea sa plang. Pentru ca ea de fapt spunea o poveste pe de rost. Emotiile lipseau cu desavarsire.

A se observa si cum isi atinge parul. Semn de incertidudine si de minciuna. In momentul in care mint, oamenii au ticuri nervoase care le tradeaza tensiunea nervoasa, frica de a nu fi prinsi. Imediat cand reporterul schimba intrebarea, starea bunicii se schimba brusc, devine relaxata si poate povesti cu detasare ce s-a intamplat. Ca si cum gata, rolul ei de a plange s-a terminat. Tot ce pot percepe eu care o analizez este ca joaca un rol. Nu stiu de ce, dar il joaca.

In continuare povesteste detasata si relaxata, ca si cum ar povesti un film, nu ce s-a intamplat cu nepotii ei. Foloseste aceleasi expresii stereotipice parca invatate pe de rost si are ezitari in discurs, fapt ce tradeaza adevarul ca ea isi infloreste povestea pe parcurs. Repetitiile din discurs demonstreaza ca se justifica inutil si doreste sa puna accentul pe scenariu: ziua, locul, ce a zis cineva etc. Face un efort in acest sens. Relateaza detalii nesemnificative, lipsite de importanta si emotie: incepe relatarea de vineri desi aceasta nu era ziua tragediei, mentioneaza ca le da de mancare la ora 12, ca a spalat copiii pe maini, le-a zis ca ii duce in parc, copiii au ramas la ea, ea s-a dus pe alee, se uita catre tramvai, o doamna a aparut, un domn inalt, politistul a inchis statia, dialoguri irelevante dintre persoanele implicate etc. Ceea ce inseamna doar ca umple spatii din scenariu. Are un scenariu slab, o idee centrala in jurul careia construieste ad-hoc. Nimic din povestea ei nu pare veridic si ea insasi nu pare sa se identifice cu povestea. Pe parcursul povestii, nu o apuca plansul, nu are emotii, nu ii tremura vocea, nu ii este greu sa relateze ceva dureros.

Un om sanatos psihic, atunci cand povesteste o tragedie, retraieste in creierul sau tragedia si emotiile aferente ei si le reda automat atunci cand repovesteste. Este un automatism natural. Insa la ea nu exista acest automatism. Se observa clar lipsa oricarei emotii. Si explicatia conform careia ar fi calma datorita calmantelor pur si simplu nu este veridica. Un om aflat sub efectul calmantelor nu este lucid 100% cum este ea, ci are pleoapele lasate, are ochii tulburi, are musculatura faciala flasca, are discursul lent si greoi. Nu exista semne de calmante care isi fac efectul. Aceasta persoana este calma si detasata in mod natural. Nu se identifica cu povestea spusa pentru ca nu a trait-o in mod direct. Reactiile ei emotionale o dau de gol.

Observ in continuare ca isi cauta alibi. Repeta expresii precum: “ si gardianul a ascultat” sau “stie toate masinile acelea de politie ce hal am plans de tare si cat am tipat de tare”, “toti 6 m-au vazut in ce stare eram” etc. Vrea sa puna accentul pe faptul ca a avut martori. Martori ca cineva a auzit ce a spus baietelul de 6 ani despre fratele lui si ca ea a plans tare. De ce ar fi vrut sa puna accentul ca a fost vazuta plangand?

Noua ni s-a parut fals si modul in care sustine ea ca s-a exprimat Andrei, copilul de 6 ani: “Bunica, Ionut nu mai este. Cel putin 4-5 caini l-au mancat, erau pe el”. Un copil de 6 ani traumatizat care tocmai si-a vazut fratele sfasiat si ucis de caini ar fi trebuit sa fie in soc, incapabil sa vorbeasca, tremurand si afectat la maxim. In orice caz, nu ar fi constientizat in socul avut ca fratele sau nu mai este. De asemenea, un copil care si-a vazut fratele sfasiat de caini nu tipa dupa ajutor? Nu ii spune omului care l-a adus inapoi sa se duca sa il ajute pe fratele sau? Un copil normal l-ar fi dus de mana pe acel om pana la fratele lui sa il ajute.

Si cel mai socant, este modul cum incheie bunica povestea: a fost la sectie si a depus declaratii si ea are constiinta impacata ca a facut tot ce a putut. EA ARE CONSTIINTA IMPACATA. Sunt doua posibile motive pentru care ea are constiinta impacata: ori are o dereglare psihica si nu e capabila de emotii, ori minte.

Am observat expresia faciala a acestei femei si la inmormantare. Nici o lacrima, nici o framantare, nici o emotie. Oameni straini plangand in jur si ea impasibila.

Acestea au fost observatiile asupra bunicii.

PARINTII

Trecand la parinti, constat aceeasi raceala, aceeasi lipsa de emotii. Vezi AICI!

In acest clip parintii sunt detasati emotional. Nu plang, nu par ca au plans. Nu par nedormiti. Mama copilului este aranjata si machiata. Povesteste totul atat de relaxata si cu o figura inexpresiva. Privirea ei este rece si nu exprima nimic, nici durere, nici revolta. Afirmatiile ei nu vin din durere, din dorinta de razbunare a mortii copilului – sentimente absolut normale pentru o mama care tocmai si-a pierdut copilul in mod tragic. Afirmatiile ei referitoare la gestionarea problemei cainilor maidanezi suna a pura propaganda. La fel si afirmatiile tatalui. Niciunul nu isi exprima durerea vizavi de uciderea copilului lor de catre maidanezi. Nu vor sa se faca dreptate, nu vor sa se razbune. Ar fi fost complet natural ca tatal sa se duca sa omoare cu mana lui cainii care i-au atacat copilul. In ultimele zile tot aud parinti disperati care zic ca daca prind vreun caine il omoara cu mainile lor. Parinti ai caror copii nu au fost in pericol si nu au murit. Si totusi, acesti doi parinti in doliu nu simt sa rupa gatul niciunui caine. Imi aduc aminte clar, cum intrebat fiind ce va face acum, prima afirmatie facuta de tatal copilului in fata reporterilor a fost: “ Ce sa facem? Asta este.” Cum adica asta este??? Cum un parinte care pana azi avea un copil sanatos pe care il iubea si tocmai si l-a pierdut pe veci intr-un mod oribil, spune: “asta este”?? Chiar nu pare nimanui dubios?

Observati cum tatal se incrunta si isi tuguiaza buzele in mod fortat, incercand sa para suparat. Incercati sa vedeti cum in ochii lui nu e durere, nu sunt lacrimi.

Ce ma inspaimanta pe mine este figura acelei mame. O mama care nu sufera. O mama care nu se tavaleste pe jos de durere. O mama care vorbeste detasat si propune rational solutii pentru eradicarea problemei maidanezilor. Mie imi pare doar o persoana care face o campanie pentru o idee. In spatele ei nu sunt sentimente de durere, sunt doar cuvinte calculate cu raceala.

Si inca o un detaliu: ei nu mentioneaza numele copilului lor. Nu ii auzi sa spuna cu caldura si durere: “Ionut, Ionut al nostru” sau “ copilul meu”, “copilul nostru.” Nu sunt atasati emotional de acest copil. Si este foarte, foarte dubios. Ei se refera la copii in general, copiii din Bucuresti care sa nu ajunga si ei sa fie muscati. Cui ii pasa de copiii altora cand lui tocmai i-a murit copilul?

Si mai ales: cine are timp de aparut fresh si machiat la TV dupa o inmormantare? Care parinte sta pe la televiziuni in loc sa fie acasa devastat si intrebandu-se care mai e scopul vietii lui acum? Cum ar putea sa dea timpul inapoi? Cum ar putea sa isi aduca copilasul inapoi? Intrebari inutile de altfel, dar intrebari naturale si normale, pline de sentiment si de durere, pe care orice parinte si le pune.

In urmatorul video, mama lui Ionut afirma ca celalalt copil e in soc si ca nu a avut timp de el pana acum. Dar acum? Acum ce cauta la TV in loc sa fie acasa cu copilul ei care este in stare de soc? Cum se poate ca o mama sa isi lase ea copilul traumatizat sa stea acasa asteptand-o? Vezi AICI!

Mai departe, mergand la reportajul de la inmormantare, constatam cum multi oameni veniti sa asiste, straini, nu rude, plang si sufera, iar familia lui Ionut este in continuare rece si detasata. Este frapant cum acei oameni doar prezenti , nu si conectati prin legaturi de sange, pot plange, se pot exprima, si cum la polul opus, familia Anghel este calma. Si din nou, acesti oameni NU sunt sub efectul calmantelor.

Imagini AICI! 

Observ, cum ma si asteptam, ca sicriul a fost inchis. Cel putin asta se vede din imagini. Un sicriu inchis in care nu se stie ce este. Nu vreau sa merg mai departe de atat. A vazut cineva cadavrul copilului? A iesit raportul medico-legal?

Sunt multe alte detalii suspecte in intreg cazul, precum ar fi: presa sustine ca Ionut ar fi fost ucis si gasit in parcul Tei, desi s-a zis ulterior ca a fost gasit la 1 km de parc, pe terenul abandonat al unei societati; drumul anevoios cu lungime de 1 km dintre parc si locul accidentului, inaccesibil cu usurinta unor copii; lipsa martorilor – oameni din parc, vecini, rude, care sa vina sa faca afirmatii; fratele cel mare, Andrei nu a aparut la televizor si cele relatate de el devin de fapt cele relatate de bunica etc.

Sunt aspecte evidente in acest caz, pe care majoritatea romanilor, orbiti de drama acestei morti, nu le mai judeca la rece. Se identifica cu durerea acestei familii care culmea, nu da dovada de nici o urma de suferinta, si uita sa mai fie oameni rationali, cu putere de discernamant – exact acea calitate pe care ei spun ca ii diferentiaza de caini, de animale.

In contextul actual, avand in vedere situatia cu Rosia Montana, tot acest caz al lui Ionut, mie, ca om care a judecat detasat si la rece, imi pare o campanie de distragere a atentiei publicului de la problemele mai grave ale tarii, o campanile de sensibilizare a publicului si de ce nu? – o pre-campanie electorala. Altfel, zic si eu ca un om de rand, normal, am fi vazut parinti in genunchi, devastati, in lacrimi, lesinati de plans si de calmante, doritori sa isi faca dreptate, si am fi vazut o bunica cu ochii rosii, cu mustrari de constiinta, terminata psihic de situatie.

Nu stiu ce s-a intamplat de fapt, dar un lucru stiu sigur: familia Anghel minte si nu sufera.

Si in urma teatrului lor de prost gust, zilnic apar victime peste victime: caini nevinovati si blanzi ucisi pe nedrept si oameni muscati de caini pentru ca toti au luat-o razna din cauza isteriei generale cauzate de aceasta moarte si au inceput sa atace animalele, iar animalele riposteaza.

Daca nici aceasta analiza nu va ridica semne de intrebare, atunci inseamna ca mass-media chiar are success in a spala poporul pe creier.

Cat timp veti mai permite sa fiti atat de usor manipulabili? Degeaba tipa in timpane de o multime de ani imnul romanilor: “Desteapta-te romane, din somnul cel de moarte”…

Diana Dumitru

xnici: Va multumesc ca ati avut curiozitatea sa cercetati aceasta problema a minciunii si ca mi-ati trimis acest studiu pentru a-l publica pe blog. Va sunt recunoscatoare ca prin intermediul a doi specialisti in patologia minciunii ni se confirma ceea ce am simtit cu totii: totul este un teatru ieftin pus in scena de niste actori prosti.

Text preluat de pe site-ul VOLUNTAR PENTRU IUBIRE.

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.