Dacă filmezi la mănăstirea Chiajna, vezi tu ce păţeşti!

Din ce în ce mai mulți bucureșteni se plâng că nu sunt lăsați să intre la mănăstirea Chiajna și că sunt alungați imediat cum intenționează să facă vreo fotografie. Iată […]

Din ce în ce mai mulți bucureșteni se plâng că nu sunt lăsați să intre la mănăstirea Chiajna și că sunt alungați imediat cum intenționează să facă vreo fotografie. Iată ce scrie Antoaneta Ivana pe blogul ei, drumulevanghelic.blogspot.ro, după ce a vizitat monumentul istoric Chiajna. Ea este una dintre persoanele care au ajutat călugării când acolo era pustiu și biserica din lemn nici nu fusese ridicată.

„Am trecut, şi eu, sîmbătă 7 septembrie, 2013, în jurul orei 16,00, pe la Ruină, împreună cu o prietenă. Porţile erau deschise larg, dar, nu ştiu de ce, nu am simţit nevoia (imperioasă altă dată, pt mine), să intru în incintă. Aşa că am parcat în afara porţii, în cîmp. Am scos camera mare, şi am pus-o pe umăr. Dar apare un tip corpolent (bun de pikamer), creol, într-o maşină faină, care opreşte în dreptul meu, şi mă întreabă scurt:

– Ce faci cu camera aia?

– O plimb pe umăr! Ai vreo obiecţie?, îi răspund, surîzînd.

– Am!, zice isteţul.

-What? Adică! Fii mai explicit, „partenere”!

– Nu-ţi dau voie să filmezi!, îmi zice isteţul, plin de sine.

– Nu te îngrijora, că nu-ţi cer voie!, amice.

– Nu te las să filmezi cu camera aia!, insistă omul, uşor iritat de ironia mea ieftină…

– Aha! Am înţeles! Nu-ţi place camera asta! Poate filmez, atunci, cu o cameră ascunsă îi zic şugubăţ. Sau poate, cu asta!, îi zic, deschizînd portbagajul, şi scoţînd din el o altă cameră…Mai am şi altele, amice, dacă cu asta de pe umăr nu-ţi place!, punctez, eu, tupeist.

– Nu filmează nimeni aici fără autorizaţie de la Patriarhie!, îmi zice, schimbînd registrul.

– Auzi amice, eu sînt…cutare!, îi zic. Dar tu cine eşti? Şi ce rol „joci” în piesa mea!, că „ai omis” să te prezinţi… Eu, fac „un film de autor”, şi nu ştiu să te fi angajat ca „actor”!

-Eu sînt administratorul! Şi sînt nepotul stăpînului de pămînturi din toată zona asta (şi-mi indică, tot tăpşanul care se întindea dincolo de Groapa de gunoi Giuleşti-Sîrbi, pînă la Balastiera lu’ Erbaşu – Dumnezeu să-l ierte, şi să-l odihnească-n pace!-).

– Iar eu sînt moştenitoarea lui Alexandru-Vodă Ipsilanti!, frăţioare. Îşi spune, ţie, ceva, chestiunea aceasta? Nepoata lu’ Ipsilanti-vodă! Înţelegi? ! Hai, du-te-n incintă că vin şi eu acuş, şi mai vorbim pe îndelete! Tre’ să fac ceea ce am de făcut, iar tu mă faci să-mi pierd timpul, şi…”timpul meu e preţios”, amice!, îi subliniez.

– Nu filmezi cu camera aia!, insistă, pe un ton tăios, omul.

– Da’ de plimbat pe umăr aşa…pot? Ştii, camera asta, înainte de-a filma cu ea, trebuie încălzită, aşa că…o să mă plimb cu ea pe umăr, pe-aici, un pic, apoi, vin în incintă, şi mai vedem noi…

– Nu filmezi cu camera aia! Că dacă filmezi, vezi tu ce păţeşti!, mă avertizează „administratorul”.

– Bine!… Nu cu asta! Am înţeles! Să văd ce pot face!, îi zic şugubăţ, fără să-i mai exemplific ce strategii voi aplica.

– Du-te acum, şi lasă-mă să respir! Şi-aşa mă îneacă pestilenţialul de la Groapă.

– De aici şi pînă acolo (îmi indică o zonă foarte îndepărtată), nu filmezi!, îmi zice înainte de-a se urca în maşină.

– Aha!! E bine! Ştii ce Teleu’ ( mizam pe faptul că omul, habar n-are ce-i ăla teleu’, şi am mizat bine, că s-a pierdut cu firea şi a mai cedat…) are camera asta? Nici că-mi trebe’ să mă apropii prea mult de Ruina pe care-o păzeşti!…Dau drumul, discret, camerei să funcţioneze…deşi el era cu ochii pe ea…

Ne-am mai „conversat” un pic, după care, omul a demarat (făcînd mult colb), şi a dispărut în spatele Ruinei….

Eu şi amica mea am încuiat maşina şi am plecat agale, cu camera la vedere, pe umăr, spre Bisericuţă, admirînd cuştile cu cîini, căpriţele albe, Ruina, Bisericuţa, cît şi împrejurimile… S-au schimbat multe din 2011 pe aici. Multe!…

Ajunse în dreptul Bisericuţei, îl vedem pe tip care stătea în maşină cu uşile larg deschise, şi îl întrebăm:

-Biserica e deschisă? Am vrea să ne închinăm!

-Nu. Nu e deschisă. Mergeţi la Paraclis!, ne indică, un pic arogant, omul.

-Dar noi nu vrem la Paraclis! Noi am venit ca să ne închinăm în Biserică (mă ghiontea „cineva” sa-i zic, că am dreptul, că sînt şi eu un ctitoraş, pe aici!!, dar, Slavă Domnului, m-am înfrînat!)…

– E închisă!, ne anunţă sec omul. După care, insistă: oricum, sper că nu filmaţi!, zice încercînd să ghicească ceva, din priviri, la camera de pe umărul meu…

– Nene! Ai un fix, cu filmatul ăsta! N-are voie omu’ să poarte o cameră pe umăr că, gata!, filmează.

Apoi el îmi zice că e stareţul supărat că nu-ştiu-ce, au făcut ăia de la nu-ştiu-care televiziune, şi că de aceea nu mai dă voie, stareţu’, să se filmeze…că NIMENI nu vorbeşte o vorbă bună despre ceea ce se face aici.

– Pardon!, îi zic. Cum nimeni? Ai aici internet?

– Da. Am!, îmi zice triumfal.

-Hai să-ţi arăt ceva, atunci!, îi zic.

-Hai!, zice…Şi ne duce într-o încăpere, unde exista un computer (bunicel)…

-Da’…de unde ai ‘mneata Net aici?, că mă duc cu capu’…

-Am…oaierles…

– Oaierles?!!! Omule…totuşi…sîntem la o depărtare de… –

– Am oaierles care prinde 15 km! L-am adus de acasă, că io stau în Giuleşti, zice omul.

– Mă uimeşti!!!, omule. Felicitări! Hai, întreabă-l pe GOAGĂL cutare lucru…îi zic, prefăcîndu-mă că-i admir peştii din acvariu, cu voce tare, chestionîndu-l despre speciile de peşti. Şi în timp ce el imi răspundea mîndru nevoie-mare la întrebări, eu îi suflu-n ureche prietenei mele (care era mai aproape de camera de luat vederi, pe care eu o lăsasem jos, pe sol, „neglijent”), să apese butonul roşu. O închisesem între timp.

Omul nostru butona de zor pe Gugălică, şi găsind ce-i indicasem, citeşte preocupat de articol, şi radiind îmi zice:

– Da, frumos! Dumneata iubeşti Biserica! O să-i arăt părintelui stareţ!

– Păi, să-i arăţi! Deşi cred că ştie el de Blogul meu! Aşa că să nu mai zici că nu vorbeşte NIMENI de bine, despre ceea ce se face aici… Eu am scris, ce am văzut cu ochii mei, că „s-a făcut” aici! Să văd ce-o să mai scriu pe mai departe.

Hai, te lăsăm cu bine!, că ne cam grăbim! Mai avem şi alte locuri de filmat!, îi zic şi ieşim.

Omul ne-a condus afară din încăpere, ceva mai amabil, acum, şi a început să se explice cam de ce „nu ne dă el voie” să filmăm, cum că..bla..bla…au venit şi ieri unii, cu nişte aparate foto…că bla..bla… că s-au cam certat…că el e acolo administrator, şi că..bla..bla..toate astea în timp ce noi, două „tute”, filmam la greu…în zona în care „nu era voie de filmat”…

Ne-am luat rămas-bun, ne-am dus la maşină, la fel de agale precum venisem, ne-am urcat şi am plecat.

Am scris, şi eu, cîte ceva despre “lucrarea” ce se face pe lîngă Ruină, şi, ca şi voi, am făcut şi eu, în chip nevăzut, la măsurile mele, cîte ceva, încercînd să mă fac utilă, în vremea în care monahii nu aveau acolo nici măcar apă de băut, şi desigur că m-am simţit, oarecum, frustrată să fiu întîmpinată cu ostilitate. ”

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.