În România poți fi oricând violată și bătută pe stradă

Cazul jurnalistei care a fost luată cu forța de pe o stradă din centrul Bucureștiului, în urmă cu mai mult timp, amenințată cu moartea, lovită, în fața trecătorilor care n-au […]

Cazul jurnalistei care a fost luată cu forța de pe o stradă din centrul Bucureștiului, în urmă cu mai mult timp, amenințată cu moartea, lovită, în fața trecătorilor care n-au schițat niciun gest, apoi și violată, ziua în amiaza mare, îmi aduce aminte de o întâmplare oribilă prin care am trecut chiar eu.

Și când mă gândesc, mi se încrețește pielea pe mine de scârbă și de ură. Eram în același București, dar rupt la obraz de gloanțe și ciuruit de tunuri, după Revolta din 1989. Mă duceam să ascult un concert de Bach, la orgă, la Biserica Sfântul Iosif. Era pe la patru după-amiaza. Firește, n-am mai ajuns…

Locuiam în Militari, la granița cu Drumul Taberei, așa că preferam să mă urc în tramvaiul 41, să cobor la Tricodava și să-l iau pe 368 până-n centru. Eram îmbrăcată în blugi și-n geacă, purtam în picioare niște ghete albe, adidas. În tramvai au pus ochii pe mine doi hăndrălăi, urâți cu spume, șmenuiți pe față în bătălii crâncene de pârnaie. I-am citit din prima și m-am cărăbănit rapid spre spate. Urma Tricodava. Ăia, după mine. Rânjeau scabros, aveau moace de intestine întoarse pe dos: „Haidi, fă, panchisto, să muară mama, vii cu noi?” 

Aveam 20 de ani, eram frumoasă și revoluționară la cap, îmi clocotea sângele rău. M-am întors la ei și le-am aruncat cea mai jignitoare privire pe care au primit-o vreodată de când au fost fătați. Și evident, le-am arătat deștul ăla din mijloc. Au înlemnit. Trebuiau să mă învețe minte!

Au coborât după mine și au început să mă înjure ca la ușa cortului și să mă scuipe. Mâncaseră semințe, scursurile, și îmi venea mirosul…Unul dintre ei, cu părul creț și cu obrazul stâng tăiat de sus până jos, mi-a zis, cu aproximație, (am mai uitat sunt 23 de ani de atunci): „Fă, curvo, tu știi cine sunt io? Pă abia am iești dân pârnaie, nu te pune cu mine că te sparg, te fac surcele și te pun pă foc, să muară copiii mei!”

Eram cu spatele la ei, iar ei după mine. Crețul m-a luat de geacă și mi-a prins ambele mâini. Nu mai puteam să mă mișc Celălalt, m-a ciupit atât de tare de sâni, că mi-au dat lacrimile. Dar n-am plâns. Am început să țip și n-am mai rezistat, am dat drumul unui recital minunat de înjurături carpato-danubiano-pontice, combinate cu d-alea americănești, învățate de prin filme. Crețul mi-a pus mâinile în gât și a încept să strângă. Îmi șuiera la ureche: „Să vezi ce te f…m, să te înveți minte! Da` întâi o te batem până te caci pe tine!”

Stația de autobuz, unde e acum Mega Image și McDonalds era plină de cetățeni. Bătrâni, tineri, bărbați voinici, care m-ar fi putut scoate din labele lor împuțite. Dar n-au făcut-o. Nici unul. Se uitau luuuung cum mă loveau ăia. Le plăcea.

O amărâtă de femeie de la țară a chirăit speriată:

-Lumeee, săriți, ajutați-o, o omoarăăăă!

Dar s-a trezit un hodorog inteligent care i-a astupat imediat gura:

-Și dacă-i nevastă-sa? Cine știe ce-a făcut d-o bate el așa, Ha! Ha! Ha!

La un moment dat mi-am adus aminte că aveam în buzunar o cheie specială cu care deblocam liftul. Era tăioasă. Cu ultimele puteri i-am tras una Crețului peste cicatricea de pe mutră. Sângele a țâșnit. Ptiu! Și el mirosea a semnițe! Mi-au dat drumul câteva secunde. Șocul era mare pentru ei. Nu se așteptau.

Eu am căzut. După ce a văzut că i-am rupt fața amicului cu părul ca de oaie, celălalt cretin s-a repezit. Eram în patru labe, tocmai mă pregăteam să mă ridic. N-am reușit. I-am văzut pantoful (norocul meu că purta Gubani bulgărești, maro, moi!) că vine spre mine. Direct în falca stângă m-a lovit. Am văzut stele roșcate, zâne mici și străvezii, mi-am revăzut bunica moartă, și auzeam clopoțeii de la sănii…Câteva secunde n-am știut ce e cu mine. Cu partea dreaptă a capului m-am izbit de chioșcul RATB. Cineva m-a udat cu apă, habar n-am dacă era vânzătoarea de bilete sau tanti Aglaia de la Sinaia. Apoi, un bărbat m-a luat în brațe și m-a urcat într-un autobuz. Era 105 și tocmai venise în stație.

-Ai avut noroc!, mi-a spus omul. Îl cunosc pe jegul ăla de l-ai șmenuit, e din Prelungire (Ghencea) și abia ce-a ieșit din pârnaie. Mulțumește-i Măicuței Domnului că am fost prin preajmă, că altfel te făceau ăia de boala copiilor și nimeni nu te apăra, ai văzut românii cum beleau ochii!

Tipul care m-a salvat era un țigan. Tuciuriu, prost îmbrăcat, cu mâinile murdare. Am început să plâng și l-am îmbrățișat. N-am știut niciodată cine e, că nu mi-a spus, sau poate mi-a spus, dar, v-am zis, plângeam și n-am auzit…

Tremuram toată, nu mai aveam cerceii în urechi, mi-i smulseseră, aveam sânge pe geacă (dar nu de la mine). Am coborât la următoarea stație și m-am întors acasă. Macarie (Florina), colega mea de liceu, m-a așteptat zadarnic la concertul de Bach. Pe atunci nu erau celulare ca s-o sun. Mamei nu i-am spus nimic. M-am spălat pe față, obrazul stâng era tumefiat rău, și m-am încuiat în camera mea. Am dat drumul casetofonului, am plâns în hohote și am ascultat Deep Purple toată noaptea. Am jurat că o să plec din țara asta! Nu era România mea! De atunci, am purtat întotdeauna la mine ceva cu ajutorul căruia să mă apăr de imbecili. Spray-uri paralizante, chei tăioase, măciuci mici, lame (e șmecherie învățată de la un țigan deștept), croșete, ba chiar și insecticide pentru țânțari.

Știu, m-am lungit cu vorba, dar am vrut să vă povestesc întâmplarea mea. În 24 de ani, oamenii NU s-au prea schimbat. Stau pe margine și privesc. Nu fac nimic.

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.