Motanul nostru, stăpânul nostru

Miorlau! Voi nu mă cunoașteți, așa că mă voi prezenta singur. Sunt un motan sănătos tun, din rasa comună (așa zice lumea, dar am sânge de prinț!), am vreo trei […]

Miorlau!

Voi nu mă cunoașteți, așa că mă voi prezenta singur. Sunt un motan sănătos tun, din rasa comună (așa zice lumea, dar am sânge de prinț!), am vreo trei ani și arăt excepțional. Nu, nu sunt chiar încrezut, dar să știți că leșină mâțele pictorului (un vecin, nu-l știți voi!) când ridic eu coada și țopăi pe gardul din fața lor. Am mare trecere la dame!

Vreau să vă povestesc puțin despre viața mea, n-ați mai auzit așa ceva, pe laba mea stângă dacă mint! Să-mi scuzați limbajul cam colorat, sunt născut într-un cartier de șmecherași, la o margine de București, pe vremuri mahala în toată regula. Oamenii, la care locuiesc eu în prezent, m-au găsit pe o străduță, lângă Piața Chibrit, o zonă plină de neamuri pisicești. Tații mei sunt tomberoniști sadea, niciunul de rasă. Băieți de cartier, hârșiți în toate gheșefturile, șmenuiți pe la urechi în luptele cumplite dintre clanuri… Miorlaaau! Hmm. Scuzați. Nu mă pot abține. 

De mama îmi amintesc vag. Era o pisicuță tărcată, extrem de discretă cu relațiile ei. Cu ea semăn la blană, dar la caracter, cu unul dintre tații mei, v-am zis c-am avut mai mulți. Eram slaaaab ca vai de lume, amețit și plin de purici. Miauu! Până și-n ochi aveam. Femeia roșcată m-a luat în brațe și s-a strâmbat nițel când m-a mirosit. Crrrr! Ce vreți? Eram împuțit rău! Cine să aibă grijă de mine? Ploua și-mi era frig. Tremuram. M-au dus acasă la ei și mi-au pus numele Berlioz, cu toate că pe mine mă chema Gore.

Era bine, pe blana mea de cotoi! Paradis! Mi-au dat să mănânc. Cred că am mestecat întruna, o oră, la potol. Apoi, cu burta plină, am plecat optimist la explorat și la marcat teritoriul. Totul era al meu, firește, și curtea și casa cu etaj. Mi-am ascuțit ghearele în canapeaua lor, în persane, pe piciorele pianului, miaaau, da` ce n-am făcut!

Aaa, dar mai trăiesc și alții pe lângă mine. E un câine, Victor, un Golden Retriever mare și cam bălălău, i-am tras două labe peste bot: jap, jap, ca să știe cine comandă în curtea aia, o pisicuță mică, neagră și obraznică, Mary o cheamă, (am rezolvat-o lejer, c-o singură gheară, și puștoaica s-a calmat rapid!), doi papagali Nimfă (pun io dinții pe ei!) și un porcușor de Guineea, puțin depresiv și cam tralala, nu mă înțeleg cu el, vorbește în altă limbă.

M-am făcut cunoscut rapid în noul cartier, cu personalitatea mea de vânător și șarmul inegalabil. M-am bătut cu vreo cinci motani din teritoriu, praf i-am făcut, că-s smardoi și neînfricat, i-am pus la pământ, acum știu cine-i șeful. Când mă văd, îmi pupă laba smeriți. Miorlau! Sunt nașu` lor. Nopțile mi le petreceam chefuind cu tovarășii mei. Fumam, beam, iubeam, cântam pe garduri, ah, ce-mi place să cânt! O știți p-asta? „Foaie verde măr domnesc, am iubit și-am să iubeesc…”

Deci, toată lumea era la picioarele, pardon, labele mele. Totuși, de la o vreme se întâmpla ceva. Am început să am probleme cu damele, mă înhib, mă ia o moleșeală, îmi cade blana, n-am putere, nușt` ce naiba, să fie vreo anemie motănească, vreo lipsă de vitamine? (Ce vă tot mirați că știu atâtea? Nu v-am zis că-s deștept? V-am zis de la bun început!). Și bălanu` ăla mare, lătrător, avea necazuri cu părul, că la fetițe n-a fost în viața lui, e naiv și virgin ca o garofiță roz! Domnilor, era plină toată curtea cu smocuri de blană, iar el se scărpina ca disperatul până-i dădea sângele.

-Are ceva la piele!, a zis femeia roșcată care are grijă de noi.

-N-are nimic, năpârlește, a contrazis-o, ca de obicei, bărbatul înalt și mustăcios ca mine.

Într-o zi, însă, la ei a venit un prieten care mirosea extraordinar de bine. L-am pipăit, l-am cercetat, m-am mângâiat de el. Apoi am înțeles. Îmi adusese, mie în primul rând, niște boabe maronii cu miros bun. Frate! Trăiască mama celui care le-a inventat! Mrraaau! Îmi curgeau balele ca-n istorie! Revoluție era în stomacul meu. Am balotat, urgent, o strachină plină, apoi am cerut iar și iar. În viața mea n-am mâncat ceva așa de bun. Mă uitam și la micuța Mary. Omul ăla mirositor îi pusese și ei ceva în față. Hăpăia ca nebuna, zgâise ochii, credeam că se îneacă sufocată.

Păi ce fel de haleală ne dădeau ăștia până acum? Ne aruncau bucățele de salam, ca la chiori, și niște gogoloaie colorate care puțeau a ștrampi și-a motorină îndoită cu apă. Bleah. Eu eram nevoit să ucid păsărele și șoricei ca să-mi potolesc foamea. O să-i explic eu și Retrieverului despre ce e vorba, ca să știe de acum înainte ce să ceară la masă!

Eu sunt acum bine, sănătos, mă simt excepțional, m-aș plimba tot timpul pe acoperișuri și aș flirta cu pisicuțele, ceea ce vă doresc și vouă. N-am dreptate când spun că sunt cel mai deștept motan din casa asta?

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.