Televizorul care te vede

Astăzi, când televiziunea a pătruns atât de mult în viața noastră cu varietatea ei nebunească de emisiuni, culori și sunete, când oamenii pot aprinde plasmele, led-urile, smart-tv-urile și toate celelalte […]

Astăzi, când televiziunea a pătruns atât de mult în viața noastră cu varietatea ei nebunească de emisiuni, culori și sunete, când oamenii pot aprinde plasmele, led-urile, smart-tv-urile și toate celelalte device-uri, din toate pozițiile și pe toate diagonalele, de la minusculul ecran al telefonului mobil și până la cele de doi metri și se pot benocla la orice oră la seriale, documentare și știri, îmi aduc aminte cu nostalgie de locul pe care televizorul îl ocupa, în urmă cu trei decenii, în viața noastră. 

Părinții mei fuseseră printre primii proprietari, din Bușteni, ai unui televizor. Era un Rubin 102, cu un ecran cât o placă de patefon, cu o carcasă din lemn, rotunjită la colțuri și câteva butoane de reglaj ca niște dinți de babă rânjiți. Era sensibil la căderile de tensiune și funcționa cu ajutorul unui stabilizator de vreo 17 kilograme, care bâzâia ca o muscă și emana o căldură plăcută. Vecinii de cartier se abonaseră la noi, iar mama, așa cum îi stă bine unei gazde, făcea câte o prăjitură cu vișine pentru invitați. Mi-aduc aminte că odată uitase să scoată sâmburii fructelor, iar unul dintre bărbați, mai timid din fire, de rușine să nu-i scuipe, prefera să-i înghită cu tot cu prăjitură, în timp ce urmărea, fascinat, un meci de fotbal.

Apariția televizoarelor la noi în oraș era un eveniment care s-ar compara azi cu aterizarea extratereștrilor. Probabil, din cauza asta, producătorul a ales pentru aceste cutii cu imagini denumiri de planete sau corpuri cerești: Saturn, Venus, Sirius.

Fiecare își dădea cu părerea căutând să explice „mecanismul” prin care oamenii reușeau să apară la dimensiuni reduse în cutia magică de lemn. Unii căutau în spatele aparatului ca să vadă cum stau actorii înghesuiți acolo, iar alții se fereau să se înfățișeze în ținută neglijentă în fața micului ecran, cel puțin în perioada în care acesta era aprins. „Dacă mă văd ăia din televizor?”. Așa că, în timpul vizionărilor colective din sufrageria noastră, zugrăvită în calciu albastru „bob de orez”, toată lumea avea o ținută decentă!

Televizorul era un element de mobilier, în primul rând. Trebuia să se asorteze cu servanta, bufetul și eterna vitrină. Între aceste piese exista, pe timpul zilei, un dialog mut, până ce, la orele serii, obiectul din lemn cu geam în față și tub catodic, arăta ce poate. Că este viu, transmite stări, aduce bucurie și uneori poate provoca neliniște.

Televizorul i-a reîmpărțit pe oameni în categorii sociale. Aveai? Erai cineva. N-aveai? Erai un pic mai jos…Apoi, când aproape toată lumea deținea un televizor, a urmat o altă ierarhizare: posesorii de Rubin erau mai încrezuți decât cei care aveau doar un Grigorescu. Apoi, cei cu televizoare cu circuite integrate se simțeau mai șmecheri decât proprietarii de televizoare cu lămpi.

În 1989, în prag de Revoluție, cine avea televizoare Elcrom sau Cromatic se afla în stratosferă, pentru că majoritatea românilor se uita  la televizoare alb–negru.

Românul a fost totdeauna inventiv. Va mai aduceți aminte de panourile acelea din plexiglass, de diferite culori pe care le puteai pune în fața micului ecran ca să dea o iluzie de culoare? Puteai urmări emisiunea în alb– galben sau în alb –roșu. Îți crăpau ochii de durere și, când te uitai, după aia, la copiii tăi sau la mama-soacră îi vedeai gălbejiți vreo trei ore. Nu mai zic ce pățeai dacă fugeai afară! Cerul era ca sângele ori ca rapița.

În fine. Prin anii 70, părinții și dacălii îi speriau pe copii cu televiziunea. Adulții lansaseră ideea că dacă faci vreo prostie, „te vede antena”, iar faptele tale vor fi date la TV, spre a fi făcut de râs în toată țara. „Antena” era ceva similar camerei web, instalată astăzi pe străzi și prin clase. Sub amenințarea ei, copiii deveniseră, pentru o perioadă relativ redusă de timp, mult mai cuminți. Și gândul din cap ți-l simțea nenorocita aia de antenă! Așa că, eu eram cel mai liniștit când stateam în casă și încercam să am numai idei bune, care să placă antenei. Tata mă punea să-mi fac lecțiile în fața televizorului. Știa el ce știa! Cum o zbugheam pe ușă, afară, uitam de tot. Ce? Antena nu vedea și ce făceam pe munte! N-avea putere…

Răzvan Mateescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.