Tembela sunt eu!

În urmă cu vreo 12 ani colaboram la o revistă pentru femei, majoritatea gospodine serioase și vârtoase. Nu mă îmbogățeam, dar banii erau buni pentru „tocăniță”, vorba lui nea Stelu, […]

În urmă cu vreo 12 ani colaboram la o revistă pentru femei, majoritatea gospodine serioase și vârtoase. Nu mă îmbogățeam, dar banii erau buni pentru „tocăniță”, vorba lui nea Stelu, un mare înțelept al artei pupulare românești, nu-l știți voi.

Ei, și  m-am apucat să scriu un text despre…unele întâmplări trăite de mine. Așa s-a născut „Tembelă până la moarte”, cu acel personaj imposibiul, Rebeca, femeia zăpăcită care și-a prins părul în… fermoarul lui Paul, nebuna care vroia să decoreze coliva soacrei cu floricele, păsărele și pisicuțe.

Materialul a fost scris rapid, fără să stau prea mult pe gânduri, și nu-mi păsa dacă plăcea cuiva sau nu, era la normă, înțelegeți? Normă: 10.000 de semne textul, patru pe săptămână. Îmi plăteam abonamentul RATB și celularul. Cu banii de la Cațavencu (scriam și acolo câte ceva) îmi cumpăram un carburator nou pentru mașina mea bengoasă, o Lada 1200 din 78. Eram fericită.

Azi, acel text, mă refer la „Tembelă până la moarte”, a făcut 43.517 de vizualizări, are 8300 de like-uri și a fost șeruit de 22.000 de ori. Până la ora 18.48, când urc pe site vorbele astea, am 15.000 de vizitatori. Așa s-a întâmplat, ce să fac?

Să vă mai zic câți dușmani mi-am făcut pentru el? Câte jigniri am primit? Apoi, cică e un text prost, infect, oribil, de doi lei, pentru masele analfabete care râd la Vacanța Mare și la Las Fierbinți.

Pentru un simplu textuleț, vai de mama lui, – scris fără nicio pretenție literară sau estetică, pur și simplu niște amintiri de-ale mele (tâmpite, e drept!) legate între ele, (da, și cu unele greșeli, poftim, că nu-s profesoară de limba română), mă fac unii varză la comentarii. Comentarii pe care nu le-am mai aprobat. Uite-așa, că n-am vrut. De-a naibii!  E site-ul meu, muncesc pentru el, plătesc pentru el și nu vreau să-și verse mucii acolo orice frustrat pe care nu-l trag eu de fâș să stea să-mi citească „opera”.

Frate, vrei să citești? N-ai decât. Nu-ți place? Zi că nu-ți place, dar nu mă jigni, că aici demonstrezi că ești mârlan fără speranță.

Ai descoperit o greșeală? Patru? Foarte bine, domnule! Zi-o, arat-o cu deștul, se mai întâmplă, sunt și io om, am multe pe cap, mai uit, pun virgulele aiurea uneori sau de loc, mă grăbesc, repet cuvinte… Și o voi corecta.

Faza cu degetul prins în gaura țevii de la tramvai s-a petrecut când aveam 17 ani (dar e tot reală). Mă întorceam cu 25 din Șoseaua Viilor, era iarnă și frig și eram tristă, mă gândeam la Cristi Dumitrescu (ăla care mișca stelele cu gândul!). Nu știu cum dracu am făcut și mi-am băgat deștul acolo. Nu mă întrebați cum am reușit. A fost oribil, l-am chemat pe tata, au râs ăia de la depou de s-au stricat și-au făcut mișto…

O poveste din viața mea. Simplă. Fără nicio pretenție. Îmi dați în cap pentru asta? Și ce câștigați? Măcar eu m-am distrat, dar voi? Sunteți banali de-a dreptul.

Cam asta am avut de zis.

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.