Șapte minute

Ma uit la ceas. E 12 fara 7 minute. Metroul asta merge, ca de fiecare data, prea incet. Dau din picior, ca si cum nimeni nu ma vede. Cu coada […]

Ma uit la ceas. E 12 fara 7 minute. Metroul asta merge, ca de fiecare data, prea incet. Dau din picior, ca si cum nimeni nu ma vede. Cu coada ochiului, observ in stanga un petec blond. Ma intorc si ochii unui baietel de 4-5 ani ma studiaza de sus pana jos. Schitez un zambet si mi se pare ca imi raspunde si el.

Urmeaza Unirii. Ma apropii de usa. Dupa mine, baietelul cu parul blond ma trage de haina.

– Pe mine ma cheama Andrei, pe tine cum te cheama?

Usile se deschid. Mama il trage langa ea si imi cere scuze din priviri. Imi vad de drumul meu, uitandu-ma obsesiv la ceas. De fapt, nici nu mai vad unde se situeaza limbile cadranului. Cobor scarile rulante, ajung la Macul de jos, dupa care la scarile rulante de sus.

Din fata vad iar un petec colorat. In roz, de data asta. O adolescenta rebela asculta muzica la casti si isi poarta cu mandrie claia aia de par roz. “Misto”, imi spun. Iti trebuie curaj pentru a purta o asa culoare.

In fata mea, Andrei isi asaza piciorul peste maturica aia de jos, chiar de langa scara rulanta. Ma priveste ghidus. Eu sunt singura care ii stie secretul.

Ajungem sus. Loc de intalnire. In fata la Unirii.

E doar o zi friguroasa de noiembrie. Atat. Si cam innorat. Insa barbatul ala care canta la harpa ne face pe toti sa fim mai buni, parca. Suntem deja vreo 5 care asteptam “in fata la Unirii”. Noi suntem fraierii aia care ajung intotdeauna la timp. Si e frig. Dar omul ala nici nu clipeste. Canta acorduri venite dintr-o alta lume.

Andrei se apropie de el. De partea cealalta o fetita in palton rosu il priveste incruntata. O pereche de ochi albastri, ai fetitei, si o pereche de ochi caprui, ai baietelului.

Ma uit la ei si imi spun ca au prima intalnire din viata lor. Asa, in puritatea si gingasia lor s-or fi si indragostit. Binenteles, iubirea nu tine mult. Mama vine si o trage pe fetita de langa omul care canta la harpa, iar Andrei revine langa mama lui, care astepta si ea, ca si mine, in fata la Unirii.

Baietelul nu ma mai priveste. E trist si incruntat. O trage de mana pe mama lui si o intreaba soptit.

– Daca eu mor, tu ce ai sa faci?

Mama se schimba la fata, eu la fel, ne uitam una la alta contrariate.

– Esti nebun? Mor si eu cu tine!

Andrei ma priveste intai pe mine, apoi pe mama si spune satisfacut.

– Merci!

Dupa ce ma prapadesc de ras, privesc din nou la ceas. 12 fix. Doamne, imi spun, cate s-au intamplat in 7 minute!

Marina Râșnoveanu

 

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.