7.780

Cu ochii în mine însămi

Anii care au trecut au smuls multe din mine, dar mi-au și dat. Am camere pustii în suflet, otrăvite și închise pentru totdeauna, uși fără clanțe, blocate, salut, dracu’ mai intră […]

Anii care au trecut au smuls multe din mine, dar mi-au și dat.

Am camere pustii în suflet, otrăvite și închise pentru totdeauna, uși fără clanțe, blocate, salut, dracu’ mai intră acolo și nici el, că are treabă prin alte părți.

Anul ăsta a fost  până acum grăbit, furios, violent, mincinos, parșiv și laș. Un an care mi-a zâmbit prin ianuarie: „Dana, hai să fim prieteni, ai încredere în mine, tu nu ești ca altele, dă-mi mâna, hai să facem o treabă împreună”, apoi, prin mai-iunie, mi-a tras cu ranga peste lăbuțe: „Ești o ratată și-o femeie fără voință, cară-te!”.

N-am vrut să cred, m-am ridicat de jos și am înghițit durerea colțuroasă, prea mare pentru gâtul meu și prea amară, parcă eram Chaplin când mânca bocanci, apoi mi-am privit băiatul, unica mea bucurie, m-am uitat în ochii ăia ciudați și frumoși, de culoarea frunzei în noiembrie, și toate mizeriile îndesate în viața mea de „prieteni” au devenit niște bancuri spuse de nea Nicu de la autobaza Bujoreni.

Am mers mai departe, uneori buimacă, năucă, neînțelegând de ce oamenii lovesc fără motiv, de ce atacă (bine, nici acum n-am înțeles, că-s grea de cap, semăn cu tata!), şi m-am închis în curtea mea din care n-am mai ieșit decât atunci când mi-am dus copilul la școală.

Și iar am fost fericită, iar am râs, iar am umblat desculță pe câmp, am dansat și-am cântat, am mâncat păpădie și cerul mi se părea aproape, doar ce întindeam mâna și-l gâdilam la tălpi pe sfântul Petru, „Stai, mă, nebuno, că-ți scap cheile astea-n cap, și tot tu o să plângi dup-aia, de durere!!!”, mă certa sfântulețul, dar eu nu mă opream, îmi plăcea că-i vesel ca un flăcău la horă.

Și-odată m-am pomenit cu vara lui 2016 peste mine, a patruzeci și șasea vară, șucară și amăgitoare ca o hetairă versată, dar atât de dulce.

Și iar am plâns, iar am dat cu pumnii în pereți, m-am certat, m-am împăcat, am înjurat, mi-a părut rău, iar am înjurat, iar mi-a părut rău și iar m-am împăcat.

Am fost de câteva ori la cimitir, să văd ce mai face mama, era tot acolo, speram să fie acasă, dar n-a mai putut veni, i-am aprins lumânări și i-am pus trandafiri.

M-am certat și cu tata, care, în loc să planteze boabe de „Bună-dimineața” pe mormânt, a greșit cutiuța și a sădit semințe de ardei iute, astfel încât pe biata mama au răsărit niște minunății de piperați, cum nici bulgarii n-au pomenit de când sunt ei bulgari.

Tata plânge și el acuma, dar, din când în când, mănâncă ardeii iuți crescuți din mama și parcă pojarul din el se mai domolește. Pojarul cu pojar se stinge.

S-au mai strâns trei ani, iar tata, după ce a mai udat mormântul mamei de vreo paișpe ori, s-a dus și el tot acolo, să doarmă somnul de veci, lângă ea. Obosise.

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.