Cum mi-am petrecut Revoluția lumii

Când am auzit prima dată că la Timișoara au ieșit oamenii în stradă, am simțit furnicături în tălpi și un curent electric care-mi mușca inima ca un Pittbul. Gata! Se […]

Când am auzit prima dată că la Timișoara au ieșit oamenii în stradă, am simțit furnicături în tălpi și un curent electric care-mi mușca inima ca un Pittbul. Gata! Se duce dracului comunismul, o să avem și noi libertate, băieții-și vor lăsa plete până la cer, vom pleca și vom face ce n-am făcut niciodată…Uraaa!

Cam așa gândeam. Eram un copil, 19 ani. Ce știam eu? Nici acum nu știu multe…

Pe 20 decembrie, seara, am vorbit la telefon cu Miki (Mihai Gâtlan) și urma să ne vedem la Dalles. „Vine și Teona, te găsim noi. Îl dăm jos pe Ceaușescu, Dana! S-a terminat!”

Pe 21 decembrie, eram la serviciu, la CET Vest Bucuresti. Acolo lucram. Plutea ceva în aer. Asta în afară de fibra de sticlă, norii de tutun emanați de Carpațiul fără filtru și nițel ud al lui nea Cristea, care fuma în draci. Plutea primejdia. Mirosea a sânge. CET Vest-ul era păzit de soldați. Apăruseră peste noapte. Nimeni nu ieșea în afara programului. Soldații aveau puști. Și nu de jucărie. Era soare afară. Mai cald ca de obicei. Sau așa mi se părea mie. N-aveam stare. Tocmai văzusem la televizor mitingul organizat în fața Comitetului Central. Ceaușescu fusese huiduit, nu ne venea să credem, bucureștenii au avut curaj? Nu se poate! Tremuram toată și-aș fi plecat. Ieșeam din laborator, intram, iar ieșeam, parcă eram cucul de la ceas. Se zvonea că la Dalles deja se strânseseră grupuri-grupuri de revoluționari. Învârteam între degete o diodă șantalie și-aș fi fugit mâncând pământul spre Universitate. Fierbea plasma-n mine, începusem să mă interesez pe la colegi cum se face un coctail Molotov, cum să arunc cu bolovanii, în așa fel încât să și nimeresc ținta și nu să-mi dau în cap tot mie, etc. Dar lucram în aceeași secție (Aparate speciale) cu tata, iar nea Fodor era cu pleoapa lui, aia ungurească, pe mine.

-Să nu cumva să te cari, că așa cât ești de mare, te bat la cur, de nu te vezi! Vrei să te împuște ăia?

-Ce să-ți spun! Ești tu stăpân pe viața mea? Fac ce vreau, sunt majoră (replică absolut de căcat, pe care o auzisem și eu la alții!).

Tata s-a mai zbârlit la mine de trei ori, a mârâit și, preventiv, m-a încuiat în laboratorul care era la etajul doi.

-O să pleci la trei și jumătate, când se termină programul de lucru, a urlat la mine, dar așa, să-l audă colegii că e sever.

Îmi venea să plâng, mi se pusese nodul ăla în gât. N-am avut ce face și l-am ascultat. Dar când am ieșit pe poartă, am zbughit-o pe un alt drum. M-a pierdut tata.

Și iată-mă pe la Tricodava, așteptându-l pe 368, ca să-l iau spre centru. Îmi bătea inima tare, de parcă mă întâlneam cu vreunul dintre cei la care visam eu. Străzile erau pustii, lumea se ferea de ceva. Autobuzul, o droagă din aia galbenă, gonea ca vântul. La Eroilor s-a oprit. Nu putea trece peste Dâmbovița, din cauza TAB-urilor. Spre centru nu mai circula nimic. Doar metroul sau…o luai per pedes. Am ales mersul pe jos. Voiam să văd, să simt totul. Veneau oameni din oraș, alergau, erau îngroziți…unii aveau sânge pe haine. În loc să mă întorc, am mers mai departe. Am ajuns pe Calea Victoriei și am făcut stânga, spre Hotelul București. Aveam de gând s-o duc la Dalles și pe prietena mea, Florina Macarie, care locuia în zonă. Înainte să intru la ea în bloc, m-am oprit la magazinul Gioconda (așa se numea, a devenit ulterior Stefanel). Acolo lucra altă colegă de clasă Elena, zisă și Țermănuța „pi pe doi”, că era cea mai deșteaptă din liceu, una pe care dacă o tăiai nu-i curgea sânge, ci ecuații, radicali și teoreme.

Orașul arăta altfel. Geamuri sparte, steaguri rupte, aruncate, pietre, haine cu noroi, hârtii. Peste tot milițieni, scutieri cu căști și, evident, scuturi, albe sau negre, soldați și agenți de Securitate în haine civile. Mișunau. Legitimau și întreabau:

-Unde mergi?

-La o colegă.

-Unde locuiește?

-Pe Calea Victoriei, e cam bolnavă…

-Numele.

-Al meu sau al ei?

-Ambele. Și buletinul.

În câteva rânduri m-au pus să le arăt ce am în geantă. Geanta mea nu era o geantă, ci un sac realizat de mine din finet galben și pânză, care imita leopardul. Unicat! (de fapt era o porcărie, scrisesem cu pixul pe el Metallica și Iron Maiden, dar ce vreți? Eram copil!) . Aveam în el, la mișto, o carte de Economie Politică, de-a zecea, o gutuie pentru Miki și un carnețel.

Am intrat în magazinul Gioconda. Țermănuța era îngrozită.

-Fodorina, te știam tembelă, dar inconștientă nu credeam că ești. Ce dracu faci aici? Nu știi ce-a fost azi la CC?

-Ce-a fost?

-Du-te acasă, c-o să plângă mă-ta după tine!

-Haide, fată! Ce te sperii ca proasta! Zi-mi ce-a fost!

Și s-a pus Țermănuța pe povestit. Mi s-a ridicat părul măciucă. Ca hârtia mi s-a făcut. Foșnea când îl atingeam. Cică oamenii au fugit îngroziți de la miting, s-au auzit focuri de armă, au intrat în magazine, s-au îmbrâncit, s-au călcat în picioare. O vedeam pe Elena cum gesticulează, o auzeam ca prin vată, nu mințea, fata aia nu mințea, nu era o glumă, se speriase și ea, vorbea despre sânge, bătaie, urlete, percheziții, arestări, morți…

-Morți? Ai văzut tu?

-Da, Fodorina, morți adevărați, îi târau și-i duceau undeva…

-Pleacă, fată, d-aici, ți-e frică!

Nu voiam să cred. Am plecat. Elena mi-a dat un măr roșu. Țin minte amănuntul ăsta. Până să ajung la Florina, l-am mâncat. I-am povestit ce-am auzit și ea mi-a confirmat.

-E de rău, Dănuța! Și pe mine m-au legitimat. Unde mergem?

-La Dalles. Ne așteaptă Miki, suntem mai mulți.

-Hai!

Până în Romană nu ne-a mai oprit nimeni. Să fi fost vreo patru după-amiaza. În jurul rondului de la piață era strânsă multă lume. Nu zicea nimeni nimic. Miliție multă, cordoane de scutieri, elicoptere pe sus. Mocnea ceva în aer. Mirosea a lumânări, aprinseseră bucureștenii pentru morții Timișoarei. Se lăsa seara și cerul înnebunise și el, își luase culori demențiale, roz și purpură și magenta și negru și violet și bleo, nu mai avea nici el răbdare, coborâse în stradă, avea o mie de guri și mii de ochi, făcea Revoluția cu noi, ăia care stăteam și nu știam ce așteptăm…Ne-am cocoțat pe gardul din stânga Pieței Romane, lângă trotuar. Și-mi mai amintesc ceva esențial: masa aceea de români, – carnea cu haine și inimi care băteau, – masa dogorea ca soba. frigea. În mijlocul oamenilor nu mai era decembrie, răsuflările lor încălzeau totul. Și cineva împărțea pâine. Mâncam, chiar dacă nu-mi era foame. Apoi, cineva a ars un carnet PCR. Eu n-aveam decât cartea de Economie Politică, de-a noua. Nu-mi mai trebuia. Am rupt-o-n bucăți, am umplut Piața Romană, câteva rânduri cu poze și lecții despre venitul național și mijloacele de producție. S-o ia dracu de producție, care producție?

Și-am făcut torțe din mutra lui Ceașcă, care era vesel ca un cretin într-o vizită de lucru și mai cretină…Și-atunci cineva a strigat: LIBERTATE!!! Și TIMIȘOARA! Și Jos Ceaușescu! Ori Gorbaciov, Gorbaciov, să vină Gorbaciov! Și ne-am împins unul într-altul, cineva țipa: măăă, nu vă mai înghesuiți, au, m-ai călcat… Și atunci am auzit primele focuri. Pocneau ca niște bice. Dar nu erau colindătorii…Apoi am observat trasoarele. Ca fulgerele albe fugeau trasoarele și, din locul unde mă cocoțasem, pe gardul din fier, se zăreau perfect. Am înghețat. Nu mai văzusem în viața mea așa ceva, poate doar în filme.

-Înseamnă că acolo mor oameni, i-am spus Florinei. Și Miki? Și Teona?

Deasupra noastră bârâia un elicopter borțos ca un bondar și lumea-l huiduia: huuuo, tu-vă-n gură dă comuniști împuțiți! Oarba după voi! Scutierii ne blocaseră, nu puteam înainta spre Universitate, ne împingeau brutal, mulțimea gemea, urla ca un animal înfuriat. Lumea mea făcea Revoluție. Și eu eram în ea.

Din blocul de la coloane se ițeau blițuri. Jurnaliștii străini făceau poze. Și nu numai ei…Se spunea că Securitatea știa chipul fiecărui cetățean care a participat în seara aia la revoltă. Când au început să ne lovească, am luat-o la fugă spre Bulevardul Dacia. Câțiva căzuseră pe treptele WC-ului public, care era atunci în stația de troleibuz. Există și acum, dar e închis. Fugeam, fugeam. Nu ne-am oprit decât pe Calea Victoriei. Se auzeau împușcături. Vuietul nu contenea. Frica alerga pe străzi, nu oamenii. O țineam pe Florina de mână. M-am izbit de un bărbat. Mirosea a băutură. A țipat la mine:

-Făăăă, Jenicooo, la Universitate nu m-au lăsat să cobor din metrou! E închisă stația, n-auzi? E închisă stația, făăăă! Tu-le muma-n cur! Am venit pă la Romană, ce-s prost? Mă cac în carnetu` dă partid, uite, na!

Am fugit ca disperatele în noapte. La Dalles n-am mai putut ajunge. Se trăgea-n draci, era întuneric și groază peste tot. Florina s-a dus acasă, eu n-am vrut să rămân la ea. Nu știu de ce. Habar n-am. Am vrut s-o sun pe mama, din Amzei, de la un telefon public. Cred că era fiartă, nu știa nimic de mine. 71 18 23. Porcăria nu funcționa. Am luat receptorul și l-am izbit de aparat. Am înjurat, am plâns, am urlat. Oricum nu mă auzea nimeni. Împușcăturile îmi asurzeau urechile. „Oamenii ăia mor acolo, mă gândeam, iar eu mă cert cu telefoanele publice…” (Ulterior am aflat de la cineva mai informat decât mine că ele funcționau, dar erau legăturile întrerupte, ca să nu se afle și la periferie ce se întâmplă în centru.)

M-am dus mai departe. Am plecat în Militari, singură. O nebună de 19 ani. Mă gândeam la Miki. Mă simțeam aiurea că n-am ajuns la ora cinci, la întâlnire. Dar dacă aș fi ajuns?

„Se trăgea asupra mulțimii de pe clădiri, străzi laterale și din tancuri. S-au înregistrat multe victime prin împușcare, înjunghiere, maltratare, strivire de vehiculele armatei. Un TAB a intrat în mulțime în apropierea Hotelului Intercontinental. Pompierii blocau mulțimea cu jeturi de apă puternice, iar milițienii băteau și arestau oamenii. Protestatarii au reușit să construiască o baricadă de apărare în fața Restaurantului Dunărea, care a rezistat până la miezul nopții, dar a fost în cele din urmă doborâtă de forțele de ordine.

Cei capturați au fost adunați în puncte de colectare (unul se afla în fața Hotelului Negoiu, iar altul, în spațiul aflat în fața fostului Minister al Comerțului Exterior – stația de troleibuze Piața Universității), duși pentru identificare și înregistrare pe platoul fostei Miliții a Capitalei, iar apoi transportați la închisoarea Jilava. Reprimarea a devenit foarte dură îndeosebi după lansarea zvonului între scutieri că în Piața Romană mai mulți colegi de-ai lor au fost înjunghiați cu șurubelnițe. La un moment dat, toți pasagerii care au coborât la stația de metrou Piața Universității (inclusiv femeile, bătrânii și copiii) au fost maltratați. Cei prinși erau bătuți, târâți pe jos, obligați să se culce pe burtă, unii peste alții, în grămezi. Focuri de armă continue s-au auzit până la 3:00 dimineața, oră la care supraviețuitorii au părăsit străzile. După înăbușirea revoltei, caldarâmul a fost spălat de sânge de mașinile pompierilor și Salubrității. Răniții și morții au fost transportați mai ales la Institutul de Medicină Legală, Spitalul de Urgență, Spitalul Colțea și secția de neurochirurgie a Spitalului Gheorghe Marinescu. Procuratura Generală și Direcția Sanitară au interzis autopsierea victimelor decedate. S-a dat ordinul – la fel cum s-a procedat și cu revoluționarii uciși la Timișoara – de incinerare a cadavrelor, dar acest ordin nu a mai fost executat.” (sursa Wikipedia)

În noaptea aia n-am dormit, am stat cu urechea lipită de Radio Europa Liberă. Vești îngrozitoare, morți, răniți, sânge, creieri pe asfalt, tancuri, arestări, percheziții. Eram chiaună.

A doua zi, sâmbătă, am aflat și despre așa-zisa sinucidere a generalului Milea. Apoi am primit un telefon de la Irina, o prietenă comună. Îl cunoștea pe Miki.

-Dana, Mihai a murit.

-Ce?

-A fost împușcat la Dalles…

Vestea m-a izbit ca un bocanc în piept. M-a lăsat fără aer. Am plecat imediat de acasă. Același traseu, dar de data asta, cu metroul. Care n-a oprit la Universitate, ci direct la Romană. Bețivul nu mințise. Blocul vechi din Calea Victoriei. La Florina Macarie.

-Hai să-i aprindem lui Miki o lumânare!

-Stai puțin, de ce să-i aprindem? A murit?

-Da.

Florina îl văzuse doar o dată sau de două ori. Dar a izbucnit în plâns, tinerii, la vârsta noastră de atunci, erau foarte sensibili.

Am ajuns. I-am pus lumânări, în jur erau zeci, flori, pâini, lumea plângea și se mai vedeau încă pete de sânge. Nu se spălaseră chiar așa de bine. Sute de mii de oameni, în special muncitori din marile întreprinderi și uzine, au lăsat ciocanele și furnalele și-au venit în fața Comitetului Central ca să ceară socoteală. Din elicoptere ploua cu manifeste peste bucureșteni. Apoi, din nou, huiduieli, valuri de ură, ură materială, fluidă ca o flegmă gri, acidă, și fuga lui Ceaușescu, elicopterul, nebunia, bucuria haotică din români, am scăpat de dictator, suntem libeeeeeri!!! Aiureli! Seara s-a lăsat din nou cu măcel. Sânge, morți și răniți. Trasoare, gloanțe, urlete. Câțiva s-au îmbătat, săracii, și au murit fericiți, cu ochii la stele. Pe mine și pe Florina, urgia din 22 decembrie ne-a prins lângă magazinul Unic.

În momentul în care am văzut cum trec trasoarele ca niște nesimțite pe lângă noi, am simțit că mi se taie picioarele de la genunchi. Plângeam și țipam. Alergam bezmetice, una după alta, în cerc, semicerc, în pătrat, în romb, în stea, și nu știam unde să ne ascundem. Cine a fost ACOLO știe despre ce vorbesc! Mirosea aerul a moarte și-a pucioasă, a sulf, a sânge scurs, a motorină, era fum, mult fum, abia respirai. Ne-am refugiat în prima scară de bloc. Treceau mașini mari, camioane cred, și din ele trăgea cineva în cei de pe stradă, la nimereală. Inima-mi spărgea geaca, apele curgeau șiroaie pe mine. „O să mor ca tâmpita și nici n-am apucat să văd America”, îmi ziceam în gând. Apoi o bubuitură ca de tun ne-a surzit câteva secunde. Efectiv NU mai auzeam decât: țiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii. Revizie tehnică.

-Să batem la uși, poate ne deschide cineva, un om cu suflet!, plângea Florina mea, săraca și regretam că am cărat-o după mine.

Împușcăturile de mitralieră erau lângă noi: tatatatata. N-a deschis nimeni nicio ușă. Cineva urca scările. Doi bărbați. Vor să ne omoare? De data asta am bubuit eu cu picioarele. Ajutoooor!

Ne-a deschis o bătrână, într-un capot de finet. Am intrat cu forța peste ea. Am implorat-o, în hohote de disperare, să ne țină câteva minute, până plecau ăia. Ne-a privit cu suspiciune și cu scârbă infinită, dar poate că ne-a salvat viețile. Nu știu…

-Ce caută două domnișoare noaptea, pe străzi, cu golanii?

-Păi, să vedeți, noi…am dus, am aprins niște lumânări pentru Miki și…

-Și ce? De unde știu că nu vreți să-mi furați argintăria? Sau pensia? Eu am fost soră medicală în cel de-al Doilea Război Mondial, nu sunt oricine!

Am vrut să plec. Mă enervase. M-am întors cu spatele spre ea! Dar Florina, mai finuță, mai educată, a liniștit-o:

-Doamnă, nu vrem să vă facem rău. Aveți dreptate, n-ar trebui să fim pe străzi la ora asta, dar ne bucurăm că am scăpat de Ceaușescu. Mă numesc Macarie Florina, locuiesc pe Calea Victoriei, și aș vrea să-i sun pe părinții mei, or fi îngrijorați. Îmi permiteți?

-Telefonul costă, a zis fosta soră medicală.

-Vă dau un leu. Atâta am.

Și Macarie, cu vorba ei dulce, a „dus-o”. Dup-aia a reușit să-i anunțe și pe ai ei, că e în regulă, și baba odată s-a moldovenit la suflet. Hai, că nu eram niște infractoare.

Ferestrele apartamentului de două camere dădeau înspre curtea CC-ului și vedeam flăcări imense. Trosnea tot blocul de bubuituri. Stăteam în semiîntuneric, iar bătrâna ne-a obligat să mergem în genunchi, ca să nu fim împușcate, „știți, eu am făcut frontul…” Pe pereți sclipeau tablouri mari și mici cu fotografii din anii 30, în care chipuri tinere zâmbeau. O damă cu gura ca o inimioară și niște picioare ca-n reclamele la ștrampi de mătase, fuma dintr-un portțigaret și deschidea ușa unui Ford. O fi ea? Baba scorțoasă? Doamne, ce schimbare!

În casă intra fumul de la exploziile din Biblioteca Centrală Universitară și de la Palatul Regal. Abia respiram.

-Udați o batistă și țineți-o la nas, ne-a sfătuit femeia.

În pat zăcea soțul ei. Paralizat complet. Trăga să moară. Fusese mare mahăr în PCR, d-aia și locuia unde locuia, mi-a spus și cum îl cheamă, dar, din păcate am uitat complet. Televizorul alb-negru era aprins și-l vedeam pe Dinescu, am învins! apărea și Iliescu și Voican Voiculescu…

-Ăsta o să ducă țara de râpă, madam!

-Cine, dragule?, întreba bătrâna.

-Iliescu. L-am cunoscut în anii 50. E o canalie. Un cancer. Te ia pe nepregătite. S-a zis cu România, dacă se bagă el. Asta nu e o revoluție. E o lovitură de stat.

Nu știam cine-i Ion Iliescu și nici nu mă interesa în clipa aia. Aveam să aflu mai târziu, în 13-16 iunie 1990.

Atunci voiam doar aer curat, aer. Mi-era foame de libertate. De viață. Voiam să se facă ziuă.

Pe la cinci dimineața, bătrâna a vrut să ne facă un ceai, dar gazele erau oprite. Apoi, am plecat.

-Vă mulțumim că ați fost atât de bună cu noi, doamnă, i-a zis Florina.

-Pentru puțin, a zâmbit salvatoarea noastră. Vă mai aștept. Dacă mai sunt și alte lovituri de stat…

Când am ieșit de la ea, îmi venea să sar într-un picior, atâta eram de fericită. Dar în fața magazinului de pâine din gang, era o Salvare, un mort pe o targa, plin de sânge, sânge mult de tot și am uitat ce îmi doream să fac.

A trecut mult timp de atunci. Florina s-a întors la acea adresă, dar niciodată ușa aia nu s-a mai deschis.

Nu am aflat nici până în ziua de azi cine a fost femeia în vârstă, care a făcut frontul… Dar poate că ei îi datorez viața.

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.