Scrisoare către Luke Skywalker

„Nu mai trimite lumea scrisori, doamnă! În urmă cu 30 de ani aveam tolba plină cu scrisori, ba de la Bârlad, ba de la Covasna, ba de la Craiova, scriau […]

„Nu mai trimite lumea scrisori, doamnă! În urmă cu 30 de ani aveam tolba plină cu scrisori, ba de la Bârlad, ba de la Covasna, ba de la Craiova, scriau militarii către drăguțe, scriau drăguțele către militari, mama către fiul de la oraș…Acu nu mai avem nici armată, nici militari. Au rămas drăguțele…da alea-s scriu pe internet. ”, mi-a zis într-o zi poștașul, suspinând de dor, ca după o iubită pierdută.

Ce este o scrisoare? În aparență, o bucată banală de hârtie, îmbrăcată într-un plic pe care-l cumperi de la poștă și pe care scrii numele destinatarului pe față și numele tău, expeditorul, pe spinarea lui.

Scrisoarea purta vești. Triste sau vesele, bune și rele. Scrisoare vorbea, era vie, în ea vedeai ochii iubitului sau ai iubitei, ea îți arăta vorbele calde ale mamei, scrise timid, cu dor, primele litere din alfabet învățate de fetița ta care e departe. Scrisoarea putea mirosi a micșunele. Ea îți deschidea inima, cu degete fine și lungi. Scrisoarea te săruta fierbinte și-ți deschidea nasturii de la cămașă. Scrisoarea te aducea în pragul disperării, te lovea și-ți spunea clar, albastru pe alb: „ne despărțim, relația nu mai are sens”.

Scrisoarea era istorie. Aducea pacea sau războiul. Împărțea lumea-n două. Sau în trei. Scrisoarea era vrăjită. Ea îți aducea bucuria, doar cu ajutorul câtorva cuvinte legate-ntre ele într-un anume fel.

Scrisoarea era curajoasă. Ea străbătea distanțe lungi, prin frig ori năduf, era azvârlită colo și colo, pipăită, ruptă, recitită și lipită, cenzurată. Petecul de hârtie udat cu lacrimi de deținuții politici, scris mărunt, mărunt și codificat. Uneori scrisoarea asta, ciuntită și hărțuită ajungea să mângâie sufletele celor de acasă, mistuiți de dor și de îngrijorare. Alteori…
Ieri scotoceam ceva prin dulap și am dat peste o pungă în care-mi țin eu amintirile. Mă rog, ce-a mai rămas din ele. Scrisori și scrisorele din clasa a X-a C, trimise de colegele de liceu, de prietene, ba am dat și peste un bilețel în care o vecină din bloc îmi cerea „tricou` ăla turcoaz” pentru că vrea să fie șukară la o întâlnire cu Gigi, iar eu îi răspundeam că „nu e la mine, ci la Lala de la etajul 5”. Anul? 1986. Și m-am întors în mine, am deschis o ușă pe care nu mai intrasem de mult și am căutat înfrigurată prin cămăruțele sufletului meu. Atunci mi-am adus aminte cum defilam ca o căpriță agitată prin fața cutiei poștale, nerăbdătoare să primesc scrisorile lui Cristi Dumitrescu, cavalerul Jedi din Băneasa, care-mi mișca stelele cu gândul. Sau ale altui prinț urban, cu blugi luați de pe Lipscani de la bișnițari și de care mă îndrăgosteam lunar.

Când vedeam ceva alb prin găurelele alea rotunde eram fericită. Luam scrisoarea și-o rupeam, curioasă ca o mâță și cu o febră frumoasă pe față, febră pe care am pierdut-o, între timp, pe drum…

Inima-mi bătea: tuc-tuc-tuc-tuc. La destinatar era scris Dana Skywalker. Oaau! De ce? Mai întrebați? Eram un Jedi și puțin îmi păsa mie de Poșta Română, de securitate și de reguli.

Au venit într-o zi doi „milițiști” și au întrebat-o pe mama:

-Tovarășa Fodor, cine e Dana Șchi-val-chier asta?

Mama s-a făcut mică și s-a albit de groază.

-Cred că e Dani, fata mea… s-a jucat.

-Și de ce să numește Șchi-val-chier, că nici nu pot să pronunț. Cum s-a jucat? Câți ani are?

-Șaișpe.

-Păi și la șaișpe ani să mai joacă? Nu e la liceu? Ia chemați-o-ncoa`!

……………… Mai departe citiți în volumul Povești din București– editura Cartea Românească.

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.