Am fost poștașul lui Marin Sorescu

Conform statisticilor poştaşul este unul dintre oamenii care merge cel mai mult pe jos, fie vară fie iarnă. Într-o singură zi el parcurge aproximativ 10-15 kilometri, în medie, împărţind telegrame, […]

Conform statisticilor poştaşul este unul dintre oamenii care merge cel mai mult pe jos, fie vară fie iarnă. Într-o singură zi el parcurge aproximativ 10-15 kilometri, în medie, împărţind telegrame, scrisori sau ducînd pensia. Într-un an el poate ajunge la peste 5000 de kilometri, nemaipunînd la socoteală şi drumurile pe care le face în afara serviciului, ca tot omul. Taşca cu scrisori atîrnă uneori şi 20 de kilograme, iar o pereche de pantofi sînt tociţi rapid în nici o lună de purtare. 

Foaie verde măr sălciu sînt poştaş din tată-n fiu, măi, măi…

Cel mai în vîrstă poştaş din Bucureşti este Vasile Pîrvu care lucrează de 30 de ani la Oficiul Poştal 22 din Piaţa Amzei. Vorba vine în vîrstă, pentru că n-are decît 53 de ani. Nea Pîrvu, cum îi spune lumea, a văzut multe în viaţa lui de poştaş şi citeşte omul ca un adevărat psiholog. Ştie că ăla e rău şi leneş sau altul darnic şi muncitor.

De fel, poştaşul e un om vesel. E bronzat şi ochii îi rîd tineri. E căsătorit de la 18 ani şi are doi copii, o fată şi-un băiat. Meseria aceasta, de la tatăl său a deprins-o. La rîndul lui a lucrat la Poştă. Avea o bicicletă şi toată ziua căra scrisori. Fata lui nea Pîrvu tot la poştă lucrează. E oficiantă la oficiul 72.

Muncind sub două regimuri politice, total diferite, pe vremea comuniştilor şi acum, nea Pîrvu cîntăreşte altfel societatea. Să nu vă imaginaţi că ceea ce face el e floare la ureche! Meseria lui e chiar riscantă, avînd în vedere că unii dintre factorii poştali din cartierele mărginaşe au fost atacaţi ziua în amiaza mare de tîlhari. Pe el l-a ferit Dumnezeu de aşa ceva. Totuşi, cînd duce pensiile are o strîngere de inimă.

Uneori visează urît noaptea. Are coşmaruri în care e atacat de tîlhari în zi de pensie. Înlemneşte şi îi vine să strige. Se bucură, apoi, că a fost doar un vis.

Cea mai mică pensie pe care o înmînează este de şase sute de mii de lei, iar cea mai mare de 11 milioane. Are şi el filozofia lui de poştaş: „În meseria asta trebuie să fii serios şi cinstit. Să-ţi faci datoria pîn’ la capăt. Cu cît am mers pe jos în 30 de ani de meserie cred că aş fi putut înconjura globul pămîntesc de trei ori.”

Poştaşul sună întotdeauna de… mai multe ori

În fiecare dimineaţă, nea Pîrvu se trezeşte cu noaptea-n cap, că nu prea are somn, şi pînă se duce la program, care începe la opt, se învîrte prin casă şi mai trebăluieşte cîte ceva. N-are stare. De 30 de ani, pe ploaie, vînt sau soare năucitor, toceşte aceleaşi drumuri mereu în schimbare, aceleaşi străzi din centrul Bucureştiului: Visarion, Povernei, Căderea Bastiliei, Vasile Alecsandri. „Poate vi se par puţine străzi, dar să ştiţi că sînt foarte aglomerate, e lume multă. Sînt vile cu două, trei etaje, blocuri. Uneori fac şi trei drumuri pe zi. Dacă vine vreo recomandată nu trebuie să mă duc s-o înmînez personal? Trebuie, că aşa-i meseria.”

Îl mai doare şi pe el spinarea, mai oboseşte. Dar îi place ce face şi nu se plînge. Cunoaşte multă lume şi e prieten cu toţi oamenii de pe stradă. Cu cei mai vîrstnici se ştie de trei decenii. Bătrîni singuri fără nici un sprijin. Le ascultă poveştile şi of-urile. Îi mai ajută la gospodărie cînd timpul îi permite. Îl roagă să le bată un cui sau să le dea nu ştiu ce cutie, jos, de pe un dulap… Nu poate să-i refuze. Pe lîngă aceştia, nea Pîrvu a fost prieten multă vreme cu personalităţi ale vieţii culturale româneşti, fapt de care e tare mîndru. „Eu i-am dus ani de zile corespondenţa lui Marin Sorescu, Dumnezeu să-l odihnească! Un om deosebit şi deschis la suflet. Modest, nu cu aere de vedetă. Avea un căţel, îl chema Bobiţă. Am cunoscut-o şi pe soţia lui. Mare doamnă! Cînd îi duceam scrisorile eram deşelat. Primea foarte multe din străinătate, din ţară, de la prieteni sau de la admiratoare, reviste de cultură, în franceză sau engleză. Nu stăteam să mă uit cine le trimitea. În orice caz, într-o zi obișnuită îi duceam cam două kilograme de scrisori şi invitaţii, telegrame, reviste. Îmi făcea plăcere. Eram prieteni, intram în casa lui, în bucătărie. Avea o mulţime de cărţi în sufragerie, pînă-n tavan. Mi-a oferit şi mie una, cu versuri scrise de el. Odată, cînd m-a rugat fiica mea să-i cer maestrului un autograf, nici n-a stat pe gînduri, imediat mi l-a dat, bucuros. Pe Titus Popovici l-am cunoscut, tot aşa, prin intermediul meseriei mele. Pe profesorul Graur, la fel. Acum mai duc scrisori şi telegrame actorului Marius Pepino, Ioanei Bulcă, iar cu fotbalistul Balint mă întîlnesc mereu.”

Cu unii dintre clienţi, aceia mai tineri, nea Pîrvu are uneori înţelegeri. Aceştia îl roagă să le pună scrisorile de amor, „să nu vadă mama”, nota telefonică astronomică sau telegramele secrete, în locuri numai de ei ştiute: în burlanul cutare, sub preş sau la cişmeaua din curte.

Piciorul de poştaş, cea mai bună „prăjitură” pentru cîini

La început, de atîta mers pe jos, nea Pîrvu a avut ani de zile nişte bătături în talpă. Acum i-au trecut. S-a obişnuit. Acasă are debaraua plină de încălţări. Le schimbă mereu. O pereche de pantofi e distrusă la o lună şi jumătate. Cel mai bine se simte în „tenişi” sau în sandale. Nu-l mai dor tălpile aşa tare. Într-o zi, l-a adus şi pe nepoţelul lui, Robert, ca să-i arate cu ce se mănîncă meseria de poştaş. Cînd a ajuns acasă acesta a spus familiei: „Ehe, voi nu prea aveţi de lucru p-aici. Să-l vedeţi pe tataie. El munceşte cel mai mult.”

Nea Pîrvu îşi cunoaşte clienţii ca pe propriile buzunare. Le ştie pe de rost necazurile, bolile, dar le ţine îngropate în el. Nu povesteşte nimănui despre ele. Fiecare om are o ciudăţenie a lui. Unul joacă table pînă noaptea, altul cărţi, cutare creşte zece pisici, cutare unsprezece cîini. Ba un cetăţean, prieten cu nea Pîrvu, ţine în ogradă o căprioară care își anunță stăpînul de fiecare dată cînd apare poştaşul cu scrisorile.

Se zice că un poştaş vechi se cunoaşte cu toţi căţeii din cartier şi aceştia nu-l mai muşcă. Din păcate, pentru nea Pîrvu, chestia asta nu prea mai ţine, deoarece piciorul de poştaş e tare căutat în lumea canină. A citit el undeva că în America există un magazin cu mancare pentru animale, unde cea mai căutată prăjitură este  „piciorul de poștaș”. Ai naibii americanii ăștia!

Nea Pârvu, săracul,  a fost muşcat de cîteva ori şi acum se fereşte cum poate din calea cîinilor. Ultima oară l-a înhăţat de picior un maidanez nevricos şi poştaşul n-a putut să doarmă o lună pe partea bolnavă. Dar toate trec. Așa a trecut și rana lui nea Pîrvu, care, acum, în pragul pensiei este un om fericit și a uitat de toate relele.

Dana Fodor și Răzvan Mateescu

(material publicat in ziarul Național, 2001)

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.