Coana Valeria

Era mărunțică, s-o vâri într-un coșuleț pentru pomană, între colivă și colacii calzi sau s-o cuibărești la piept atunci când ți-e dor de bunica. Urca, pâș-pâș, pe Valea Albă din […]

Era mărunțică, s-o vâri într-un coșuleț pentru pomană, între colivă și colacii calzi sau s-o cuibărești la piept atunci când ți-e dor de bunica. Urca, pâș-pâș, pe Valea Albă din Bușteni, uscățivă și cu un zâmbet sfios, rămas de la 1900, de când era ea fată mare.

Coana Valeria locuia peste dum de casa noastră. O vedeam mereu cum o cheamă pe Margareta, văcuța care păștea nestingherită prin grădină. Vecinii aveau „abonament” la lapte, un leu litrul, și ce bun mai era!

Îmbrăcată tot timpul în negru, băbuța mititică ținea singură toată gospodăria, ca de păpuși, compusă dintr-o odăiță, o bucătărioară și-o magazie de lemne. Casa era ca un pahar de curată. Înăuntru mirosea a mere, a fețe de pernă abia spălate, a busuioc și a somn. În spate, avea un cuptor și în curte meri. Zeci de meri nebuni care albeau tot orizontul primăvara. Iarna, fructele roșii dormeau în magazie, cuminți. Erau ca obrajii bătrânei. Puțin scofâlcite, dar dulci și zemoase. Atunci când cocea pâine, aromele dulci se împleteau cu cele de brad ars și oamenii înghițeau în sec: Coana Valeria face pâine…

Avea și o brazdă de cartofi pe lângă casă. Mai mereu erau plini de gândaci de Colorado și băbuța se mâhnea.  Ce credeți că făcea? Aduna în palma mică vreo 10-15, fierbea o cană cu apă, apoi îi azvârlea în clocote. Carcalacii se zbăteau în chinuri, apoi crăpau unul câte unul. Așa cum erau ei, morți, plutind la suprafață cu burțile în sus, femeia îi arăta celorlați gândaci vii, care rodeau de zor frunzele cartofilor ei.  Să le fie învățătură de minte! Credea, sărmana, că văzându-și frații fierți, insectele dăunătoare se vor speria, își vor face bagajele și vor pleca, în șir indian, spre alt meleag. Dar gândacii de Colorado nu simțeau nimic. Și nu fugeau.

Asta nu însemna că bătrâna se lăsa bătută. Nu. Iar strângea un pumn de carcalaci colorați, iar îi fierbea și iar îi speria pe cei vii, fără niciun rezultat însă.

*****

 

Vorbea puțin și zâmbea trist cu ochii mici, albaștri, ca niște năsturei inundați de ape. Viața o lovise, fără ca ea să se poată apăra. Când a intrat România în cel de-al doilea Război Mondial, bărbatul și fiul ei au fost chemați la oaste. S-au dus. Coana Valeria a plâns până i s-au uscat violetele din ochi. Și așa au rămas până a murit.

S-a rugat, în genunchi, la icoana Maicii Domnului, să-i aducă înapoi băiatul și omul. Erau dați dispăruți. Cei care au reușit să scape, răniți, rupți, șchiopi, orbi, ori mâncați de TBC, povesteau întâmplări din iad. Băbuța auzea și se îngrozea. Bombe, gloanțe, avioane care cad, carne sfârtecată, soldați arși, spintecați, cu mațele scose și întinse ca niște sfori roșii pe lângă ei, prizonieri la ruși…

„Eram la Cotu` Donului, frig al dracu`, ne înghețase inima în noi, dacă te opreai un minut, erai mort! Mergeam în coloană, unu-n spatele altuia, când au început să ne bombardeze rușii. L-am văzut pe-un camarad, era din Slatina, îl lovise o schijă direct în burtă. Praf îl făcuse, zburaseră mățișoarele lui peste ceilalți soldați. Erau goale și calde. A murit în chinuri, amărâtul. Din burta lui golită ieșeau aburi…”, povestea Nilă, unul care s-a întors făr`-un picior și cu mintea vraiște. Coana Valeria tremura ca varga și își făcea speriată semnul crucii. Spera ca băieții ei să fi murit mai ușor, pe loc. „Măcar să nu se fi chinuit”, gândea ea, astupându-și suspinele cu palma mică.

Și și-a văzut mai departe de viață, de văcuță, de rugăciuni, de merii ei și de pomeni. Multe pomeni. Le făcea pentru bărbat și pentru băiat. Înțelesese că din război puțin se mai întorc.

Și au trecut anii peste toate durerile. Să fi avut peste 70 de ani, când băbuța a ascultat o emisiune la Vocea Americii (cu toții acultam pe vremea aia!). Crainicul citise numele românilor care au rămas prizonieri la ruși și, printre necunoscuți, coana Valeria a auzit (sau poate doar i s-a părut? Poate așa a vrut inima ei să audă?) și numele bărbatului și al fiului ei.

Vai! I s-a oprit respirația. A crezut că moare de grijă, de fericire, de îndoială (or fi ei? Or avea nevoie de ajutor?). Și-a ridicat bărbia sus, ca atunci când era tânără, și-a înnodat mai bine broboada cernită și a fugit la Primărie.

-Primarule, dumneata ce spui? Se întorc băieții mei?

-Nu știm nimic sigur, coană Valerio, stai matale liniștită, fă o pâine, ai grijă de Margareta…te anunțăm noi.

Și s-a întors acasă, mărunțica îndoliată.

Din ziua aceea, toată lumea care trecea pe Coștila-n sus o putea vedea cum aștepta, înțepenită, la gard. Ținea mânuțele de jucărie sub bărbie și privea pe stradă. Vin, ori nu vin băieții ei?

Pe la trei după-amiaza suna sirena de la Fabrica de Hârtie a fraților Schiell, iar coana Valeria se posta, răbdătoare, la gard. Statuie vie cu ochii în lacrimi. Aștepta până cădea întunericul peste ea. Nu se mișca din loc. Apoi dispărea în noapte. Era un ritual. Ani de zile a făcut asta. Până a închis ochii, uscați de plâns, și-a așteptat bărbatul și băiatul. Care nu s-au mai întors niciodată.

Și azi, după atâta vreme, când urc strada aceea din Bușteni, privesc obligatoriu spre locul unde era căsuța coanei Valeria, băbuța mică, s-o vâri la piept atunci când ți-e dor de bunica…

Și parcă o văd, aștepând veșnicia.

Dana Fodor Mateescu (Sursa poveștii e Răzvan Mateescu. El a cunoscut-o!)

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.