Coșmarul unui fost reporter-special

Când mi-a povestit nevastă-mea, într-o dimineață, că are vise nașpa cu Val Vâlcu, ex-șeful nostru de la Adevărul, am râs de ea și i-am recomandat, ironic, să nu mai doarmă […]

Când mi-a povestit nevastă-mea, într-o dimineață, că are vise nașpa cu Val Vâlcu, ex-șeful nostru de la Adevărul, am râs de ea și i-am recomandat, ironic, să nu mai doarmă pe spate. M-a privit cu ochii ăia de Lizucă rătăcită în pădure cu Patrocle și am înțeles că nu i-a prea convenit ideea.

Dar iată că azi-noapte, 8 ianuarie 2014, l-am visat și eu pe domnul Vâlcu. Se făcea că eram la sediul Ambulanței din Calea Moșilor, trebuia să realizez un reportaj despre viteza de reacție a personalului medical în caz de accidente grave, asta după ce Ministerul Sănătății anunțase că Salvarea nu se va mai deplasa decât la evenimente grave.

Oi fi visat asta șocat fiind de știrea aia de la TV, în care o tipă, fotomodel de profesie, aflată la o petrecere, a sunat la 112 și a anunțat că i s-a rupt tocul? Habar n-am. Cert e că m-a scârbit foarte tare faptul că unii-și bat joc de un serviciu de importanță națională, în timp ce alții așteaptă ore ca să vină și la ei salvarea. Deci, eram la sediul Ambulanței, ceream date despre cazuri, vorbeam cu angajații, notam toate informațiile, când…trililililiiii, mă sună Val Vâlcu. Răspund șoptit:

-Șefu`, sunt în misiune.

-Știu, știu. Lasă Ambulanța, o faci altădată. Fii atent aici! E ceva grav. Ziarul Adevărul trebuie să fie primul care dă materialul. Am văzut un reportaj despre drama unor vânători uciși tocmai de mistreții pe care-i hăituaiu. Au rămas pe drumuri copii, fără niciun ajutor.

Tragedia asta se petrecuse undeva prin Uzbekistan. Eu urma să mă duc la Adevărul, să fac un pachet cu alimente din partea ziarului și să ajung la familiie ăstora. Urgent.

Bun. Dar până ateriza avionul de Uzbekistan pe Calea Moșilor, vroiam să-mi termin și treaba pe care o începusem atunci, cu Ambulanța.

După ce a închis Vâlcu, m-a sunat o prietenă care mi-a spus că cei patru copii ai ei s-au jucat și au înghițit apă cu gel de duș și deodorant de WC. Femeia mă ruga disperată să intervin și să chem o Salvare mai repede la ei, că deja făceau spume la gurițe și dăduseră ochișorii peste cap.

Atunci m-am întors la dispecerat, la Ambulanță, și le-a explicat necazul. Așa i-aș fi cronometrat și mai bine pe medicii care s-ar fi deplasat la intervenție. Dar cuvintele nu-mi mai ieșeau ca lumea, limba avea un nod, abia am reușit să zic:

-Copii, pericol, leșin, apă, baie, gel de duș, spume…

Cei de la Ambulanță se uitau la mine ca la Gioconda lui Da Vinci. Au încercat să mă liniștească, devenisem agitat, mie însumi îmi ieșeau spume din gură, pe nas și pe urechi. Îmi ziceau că poate copiii ăia nu-s chiar așa de grav, că trebuie să le dau ceai de mușețel și să-i întreb din cinci în cinci minute dacă mai produc clăbuci. Ba unul dintre medici le făcea semne celorlați că sunt diliu, să nu mă ia în seamă și să mă lase în pace.

Atunci, o operatoare care semăna leit cu Irina Loghin și cânta de mama focului: „câte griji are o mamă, câte doruri o doboară, of, ooof”, s-a ridicat de la locul ei și a pornit un televizor. Un crainic de culoare povestea liniștit ceva despre hăitașii din Uzbekistan uciși de mistreți. Când mă uit mai bine, era, de fapt, un reportaj mai vechi, din 2009, care se tot relua pe postul National Geographic.

Ah, Vâlcule, Vâlcule, ce-mi faci tu mie!, am mârâit ștergându-mi spuma de pe piept și din urechi cu legitimația de ziarist. Când mă uit mai bine la poză, în loc de mutra mea era cea a lui Robocop. Fiiiuuu!, am fluierat  mirat. Ce chestie!

Apoi am plecat supărat spre redacția ziarului Adevărul, gata să fac scandal, cu multe spume și urlete. Apoi, m-am trezit. Uf! Bine că n-a fost decât un vis!

Răzvan Mateescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.