Decrețelu`

Când a rămas maică-sa gravidă, în 1976, toți vecinii au boscorodit-o pe la spate, de parcă ei ar fi trebuit să-l hrănească și să-l încalțe pe noul membru al familiei […]

Când a rămas maică-sa gravidă, în 1976, toți vecinii au boscorodit-o pe la spate, de parcă ei ar fi trebuit să-l hrănească și să-l încalțe pe noul membru al familiei Carabescu:

-Acu` i-a găsit și p-ăștia să toarne plozi? Ea e trecută de patruj de ani, iar el are ficatu` țăndări. Mâine-poimânie-i caută țoale de înmormântare…

-E decrețel. Noroc cu Tovarășu` Nicolae Ceaușescu, că-l azvârlea mă-sa la canal, numaidecât.

Și „Decrețelu`” i-a rămas porecla.

Ortansa era căsătorită cu Gogu Carabescu și mai avea doi băieți, mari de-acum, unul în primul an de facultate, la București, și altul încă în liceu. Ăștia erau rușinați că mama lor a făcut ce-a făcut și a rămas cu burta mare tocmai atunci, când ei se pregăteau să intre-n viață.

Atunci când femeia a venit de la maternitate cu bebelușul, cât un șoșon, niciunul n-a avut curiozitatea să-l vadă. Nici chiar tatăl lui.

-Șpitalu` e la doi pași dă casă, merge pă același trotal, nu e gheață pă jos, ce vreți? Ajunge Ortansa și sângură, le explica Gogu unor tovarăși de la fabrica unde lucra.

Omul dospea la crâșmă, bea de necaz și spărgea pahare-n dinți (avea el o dambla!). Făcuse fărâme o duzină. Cioburile erau împrăștiate în jurul mesei, iar ospătărița zbiera la el, cu chitanțierul între degete, să plătească pagubele.

-Sunt necăjit, `tu-i sufletu` ei dă viață! Copil îmi trebuia mie acu`, la 46 dă ani? Mai am puțin și ies la pensie Ptiu!, scheuna Gogu și mai cerea un rom mare. Al paișpe-lea.

Ortănsica a intrat în casa pustie, a văzut că n-o așteaptă nimeni, întuneric și frig, sobele erau reci. S-a supărat rău, i-a crescut pe loc glicemia.

-Ce canalii am strâns la piept, a zis ea și s-a apucat să caute un loc bun unde să-l așeze pe micuțul care plângea de foame.

-Hoo, da` mai taci dracului, că mi-ai spart urechili cu urletele tale, spurcăciune!

Și pentru că prin paturi erau toate alea vraiște, plăpumi, pături, perne, a găsit sub masa din hol coșul unde punea coliva pentru pomana morților. A aruncat pe fundul lui o cârpă și l-a îndesat pe bebe acolo.

-Stai bine, mă? l-a întrebat.

(Sanchi, ea era grijulie!)

Nou-născutul a mârâit de vreo trei ori, apoi a adormit flâmând și ud, se pișase pe el, mititelul, dar doamna mă-sa n-avea chef să se mai deranjeze. A luat cu două dește bluza de „treling” a lui Gogu și a aruncat-o peste coș. Să nu-i fie frig plodului. Apoi a plecat la madam Papadopol, vecina de peste drum, să afle noutățile. Nu se mai văzuseră de când i s-a rupt apa, trecuse deja o săptămână și pierduse serialul Dallas, habar n-avea ce s-a întâmplat cu tâmpita aia de Sue Ellen, l-o fi părăsit pe JR sau nu?!

Pe băiețel l-au botezat Manole. Tac-su visa să-l dea la construcții mai târziu, să ridice blocuri, fabrici și uzine, așa cum a făcut el în tinerețe.

Bebelușul simțise că nu a fost așteptat, că era un „accident” între mă-sa și tac-su (a tras după el blestemul ăsta toată viața!) și tăcea mereu. N-a mai cerut țâță, mânca foarte puțin, atât cât să nu moară, nu plângea, nu gângurea și nu zâmbea. Nu a deranjat pe nimeni.

Era batjocorit zilnic („Etelăi ce lațe roșii are, juri că-i pui de ovrei!”) și lăsat în voia sorții, nemâncat, nespălat, neîntrebat… Băiatul nu-și amintește să-l fi mângâiat măcar o singură dată cineva.

Cu toate astea, Decrețelu` arăta ca un înger, așa cum ar fi trebuit să fie ei prin bucătăria lui Dumnezeu. Era alb la obraz, cu părul roșcat, făcut inele și ochii verzi: frunză de mentă crudă. Nu știa nimeni cui i s-a brodit așa superbisim. „Precis e făcut cu popa, ăla are barba roșie și ochii verzi, te bagă-n boale dacă-l privești drept în față!”, lătrau cumetrele pe la colțuri.

Da, era o enigmă, sărăcuțul. Toți ai lui erau boccii cu spume, iar răutatea lor, bomboana pe colivă.

Au trecut anii și băiețelul, nedorit ca un ciulin în sân, a crescut, buruiană-n vânt, bătut de frații lui, alungat de mamă, (ia mai lasă-mă în pace, jidanule!) și suduit de tată când venea din gard în gard de la crâșmă. Scaun să fi fost și tot l-ar fi băgat în seamă mai mult!

Mânca atunci când își aminteau de el, se îmbrăca numai cu hainele fraților, decolorate, largi, rupte. Pantalonii aveau mereu genunchi, iar bluzele mânecile zdrențuite.

Decrețelu` era însă era fericit, când era lăsat în pace. Locul favorit era sub masa din bucătărie. Acolo nu-l ajungeau șuturile și își amenajase un Disneyland, cu o ruptură de mașinuță, găsită prin gunoaie, aruncată de alții, o păpușică fără păr și o mărgică roz. Astea erau „jucăriile”!

Era în clasa a doua, la școala din localitate, când s-a întâmplat ceva care l-a trosnit în inimă pentru toată viața. Decrețelu` învăța destul de prost, nu-l ajuta nimeni, iar lui îi plăcea mai mult să se plimbe prin oraș, decât să stea cu burta pe carte. Pentru că avea pistrui, nu-l suferea niciun coleg, nu avea niciun prieten. Stătea în ultima bancă, alături de-un țigănuș rău ca un Pittbul: mușca, scuipa și fura mâncarea colegilor. Lui n-avea ce să-i fure, pentru că „mămica” nu-i punea niciodată pachețel. (Ce dracu` să-ți dau? N-oi crăpa dacă stai și tu patru ore la școală fără să bagi la maț!)

El o plăcea în taină pe Anabela, o păpușă de colegă care stătea în prima bancă. Era toată numai funde și cârlionți mătăsoși, negri și parfumați. Trecuse odată pe lângă ea și o respirase adânc, cu ochii închiși, așa cum văzuse el la tăticu` că trage din țigară. Mirosea a prăjitură cu vanilie și a balerină. O iubea nesfârșit, sfâșâietor, cumplit…Nu vorbiseră, însă. Manole nu avea curaj, iar fetița nici nu știa că el există pe planeta pământ.

Într-o zi, colegul lui de bancă, Gică, i-a arătat un carton argintiu. Era o invitație la care trebuia să meargă sâmbătă. Anabela își sărbătorea ziua de naștere, împlinea opt ani, iar ai ei dădeau o petrecere de neuitat.

-…cu clovni, prințese, bomboane, un tort uriaaaaș, uite-așa de mare!, îi explica Gică, făcând brațele colac deasupra capului, cât o roată de mașină.

-Mie nu mi-a dat nicio invitație, suspină dureros Manolică.

-Păi du-te la ea și cere-i! Io așa am făcut, i-a zis Gică mândru, gata să se sufoce.

N-a avut curajul. Cum să se autoinvite, așa, ca un nesimțit? Nu! O să aștepte să îl cheme ea…

Știa unde locuiește fata cu părul de mătase, cunoștea strada perfect, de câte ori nu s-a plimbat el pe acolo și n-a urmărit-o prin ochiurile gardului de fier?! Avea o casă mare, cu un etaj și mansardă, cu scări de piatră și lei la intrare. Știa că mama ei e înaltă, frumoasă ca o actriță americană, că vorbește puțin, poartă mereu ochelari de soare și lipsește mult de acasă, vine o mașină neagră și o ia în fiecare zi. În locul ei rămâne o femeie cu șorț albastru, care scutură, face curat, mâncare, are grijă de Anabela și udă grădina. Tatăl ei pleacă mai târziu. Nu râde nici el, n-are veselie în ochi, dar are ochelari de soare. Se aruncă grăbit într-o mașină nemțească și e îmbrăcat modern, așa cum a văzut el în reviste, la madam Papadopol, aia care n-are un ochi. Curtea Anabelei e plină de flori mari și de jucării, sute de jucării, cum nu vezi prin magazinele noastre, cu siguranță sunt din străinătate.

Toată săptămâna a așteptat Manole ca Anabela să-i dea invitația. S-a plimbat prin fața băncii ei, s-a prefăcut că scrie ceva pe tablă, a scăpat creta pe jos, s-a împiedicat intenționat chiar lângă piciorul ei suplu și alb ca o lebădă… Atunci când Dinică, colegul blond de la fereastră l-a strigat pe Nicu de la perete, a răspuns el în locul ăluia, doar-doar fetița ca o păpușă îl va observa. Nimic. Parcă era invizibil.

Bietul Decrețel! Sâmbătă sunase clopoțelul de ieșire de un sfert de oră, iar el bâjbâia pe holuri, năuc. Toți copiii primiseră invitații. Numai el nu. De ce?

„Dar dacă totuși mi-a trimis-o prin poștă? Precis e în cutia de scrisori, iar eu mă zbucium ca prostu`!”, s-a bucurat micuțul de gândul cel bun, în timp ce mergea acasă.

A zburat ca vântul până în dreptul porții rablagite care hârâia ca o babă tebecistă. A trântit-o de pereți și s-a ridicat pe vârfuri ca să vadă mai bine în cutia poștală. Era goală și ușița îi flencănea, parcă în bătaie de joc.

Până și aia râdea de el! Bestia! Și trosc!, i-a tras un pumnișor, atâta cât a putut el.

L-a auzit mă-sa din casă:

-Ce-ai mă cu poartă? Ești tâmpit? Pă unde umbli, haimana? Trebuia să fii acasă la doișpe! Ia mișcă-te încoa`!

Abia s-a târât până înăuntru. Era alb ca ceara la față. Mă-sa nu s-a uitat la el, dar i-a întins niște bani. Știa că e cinstit și că poate avea încredere în el.

-Du-te la madam Papadopol și dă-i banii ăștia, aveam o datorie la ea. Zi-i că Captopril n-am găsit la farmacie, mai caut. Dup-aia du-te să iei pâine, că nu mai e. Să nu întârzii, da? Că vine tac-tu de la crâșmă flâmând și te rupe în bătăi…

Îi era foame și lui, dar cui să spună? Îl rodea stomacul, parcă ar fi avut dinți ascuțiți. Îndura. A plecat, dar inima lui fugea la Anabela și la petrecerea ei cu prinți și prințese… Ce-ar fi daca s-ar duce și el? Așa, fără invitație. Dar ce să-i dea cadou? Tot frământându-se și-a adus aminte de banii pe care trebuia să-i restituie doamnei Papadopol. „O să rup niște flori din cimitir, fac un buchet frumos, apoi intru la librărie ca să-i cumpăr ceva, să aibă amintire de la mine…”

Ce-o să-i spună mamei că a făcut cu toți banii? Ei, o să inventeze el ceva. L-au prins niște golani și l-au bătut. I-au furat totul, și pâinea și gologani. Treaba lor dacă n-or să-l creadă.

Și Manolică s-a dus întins la librărie, unde apus ochii pe o pisicuță din pluș roz, foarte drăguță. A făcut socoteala: costa exact cât avea la el. A plătit, a zis săru`măna și a plecat. Ținea cadoul iubit la pieptul slăbuț. În cimitir a găsit trandafiri roșii, cățărători. A jumulit vreo trei morminte, și-a sfâșâiat pielea, era tot un sânge bietul amărât. Dar Anabela merita!

Când a ajuns în fața casei, i s-au înmuiat picioarele. Era acolo veselie, numai lume bună, cânta muzica, zburau baloane. S-a privit, fără să vrea, într-un geam de la o vitrină. Dumnezeule! Arăta ca naiba. Pantalonii scurți îi atârnau descusuți la tiv, murdari, șosetele căzuseră la glezne, (erau negre la degete!), sandalele, cusute cu ață de altă culoare, abia se mai țineau în curele, iar tricoul de pe el fusese cândva verde… A vrut să renunțe. Inima-i bătea tare, când servitoarea familiei l-a văzut și l-a strigat:

-Copile, ia vino-ncoa!

Roșu la față, băiatul s-a apropiat timid.

Femeia l-a ținut nițel la poartă. Apoi s-a întors. I-a dat, pe un carton, o fărâmă de tort și un păhărel de cico. Era așa de bun, cu ciocolată și cu frișcă…

-Mă, tu nu ești ăla de-i zice lumea Decrețelu?, l-a întrebat servitoarea.

-Ba da, tanti, io sunt…, a răspuns el cu gura plină de dulce.

Și lui Manole i s-a părut că servitoarea îl privește cu o milă fierbinte, care frige ca godinul iarna.

A rămas acolo, singur, mânjit la gură cu ciocolată, strângând pisicuța la piept și trandafirii în palmele zgâriate. Se înserase. Cineva pusese la casetofon formația Abba, cu melodia „The winner takes it all”.

El era devastat, plângea, tricoul i se lipise de spinare. Până la urmă a lăsat pisicuța în fața porții, sprijinită de gard. S-a uitat peste umărul mic, îndărăt și, pentru o clipă i s-a părut că jucăria plânge și ea, odată cu el…

Acasă, Manolică n-a mai simțit bătaia pe care i-au dat-o pe rând, mă-sa, bețivanul de tac-su și cei doi frați tembeli, care-l urau de când s-a născut. S-a băgat sub masă și acolo a adormit, suspinând.

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.