Fața de româncă

Fața vorbește despre omul are o poartă. Ochii, nasul, pomeții, fruntea, gura și dinții povestesc tuturor despre originea proprietarului. Toate îi arată rădăcinile, cine e, din cine se trage, dacă […]

Fața vorbește despre omul are o poartă. Ochii, nasul, pomeții, fruntea, gura și dinții povestesc tuturor despre originea proprietarului. Toate îi arată rădăcinile, cine e, din cine se trage, dacă e român, țigan, bulgar, tătar, evreu sau…marțian.

Până să discut serios cu un profesionist, un antropolog de la Institutul Fr. Reiner din București, eram convinsă că-s româncă sută la sută. Dar după ce-am mai vorbit una alta, am rămas puțin nedumerită. Și nesigură…Românul adevărat, limpede, clar ca apă de izvor nu prea mai există. Asta pentru că, de-a lungul veacurilor s-a tot îmbinat cu neamurile și culorile lumii: tătari, unguri, ruși, polonezi, bulgari, nemți, turci, de țigani nu mai zic.

Columna lui Traian

Într-o ceașcă de cafea dacă pui o linguriță de lapte, nu mai e neagră-neagră. Și invers.

 

Mie, antropologul mi-a spus din prima:

-Ai rădăcini în Dobrogea. Te citesc după conformația obrajilor. Dar dacă mă iau după nuanța pielii, doi-trei pistrui și după frunte ești de peste Carpați, din Transilvania. Posibil din neam maghiar.

Hm. Deci, sunt o „combinație”. Nu prea mi-a convenit. Dar ce era să fac?

Totuși, chiar și așa, amestecate, chipurile românilor sunt ușor de recunoscut între alte fețe europene.

Când am fost într-o delegație de serviciu, în Italia, nu înțelegeam de ce unele persoane necunoscute mie, stăruiau cu privirile asupra mea. Se tooot holbau, de parcă m-ar fi știut de undeva. Cum naiba? Că Andreea Marin nu eram, Monica Bellucci nici atât, iar Pinocchio nu știu să fi avut vreo soră grăsuță și gravidă pe deasupra, cum eram eu atunci.

Nici n-a aterizat bine avionul pe aeroportul Malpensa din Milano, și, în drum spre o toaletă (nu mai puteam!) m-a și abordat unul blond ca fundul ceaunului:

-Ce mai e prin Românica, surioară?

Precizez că venea din afara aeroportului, nu fusese cu mine în aparatul de zbor, nu vorbeam în românește și nu scria pe mine nimic. Atunci, de unde știa că sunt născută pe malul Dâmboviței, sectorul 8, Gara de Nord?

Am crezut că e o coincidență.

Dar n-a fost. În oraș se chiombeau unii la mine și la fotoreporter, ceva de speriat.

-Mă, Cati, ce dracu` au ăștia? Mă simt aiurea.

-Nu știu, fată. Probabil avem fețe de românce.

Asta era!

Așteptam un tramvai ca să mergem în tabăra de țigani unde urma să fac un reportaj, Cati să fotografieze, mă rog, aveam multa treabă. Și, spre mine vine un tip.

-Ciao, bella! zice.

-Ciao, îi răspund puțin temătoare.

-Sei russa o rumena?

(Fuck you, bă tâmpitule! am zis în gând), dar cu gura:

-Si, certo, sono rumena. Ma perche?

-Io sono di Balgaria, mi chiama Stanco.

Și mi-a explicat că, după mutre puteam să fim ori rusoaice ori românce. Aha! Deci scria România pe mine. Era bine.

Cum am ajuns la șatră, în țigănie, mi-a zvâcnit ceva în inimă. Parcă pe mine mă așteptau. Știau că vin! Carabinierii stăteau pe-o parte, iar tuciuriii pe alta. Nici n-am intrat bine pe teritoriul lor, eram la vreo 20 de metri, și au și început să strige în gura mare, să apară de prin cocioabe de prin corturi, voioși, pocnind din dește, gata de bairam:

-Heee, românce d-ali noastre. Ce mai e pân țară? Domnu` Băsescu ie bine? Sănătos?

Să-mi cadă fața, nu alta! Cum dracu` știau că suntem românce? De unde? Au dat în bobi? Au ghicit în părul din nas?

La Verona, același lucru. În gară, înainte să luăm trenul spre Roma, ne-a acostat o fată. Desculță în ianuarie. Româncă, firește. Din Galați. Plângea în hohote. De foame. I-am dat mâncarea noastră, dar am simțit un ghem în stomac. De milă, de groază. De tot!

În trenul spre Roma, când era gata să ne dăm jos, altă „recunoaștere”. O băbuță cu broboadă, și bocceluțe, coborâtă parcă din tablourile lui Grigorescu, vine iute-iute spre noi. Cati mă privește alb:

-Iar?

-Iar!

-Din România sunteți?

-Daaaa.

-Am un nacaz, saraca di mini. Îl caut pi Ionuț. Baietu` mieu ăl mic. Îi din Botșeni. Nu-l știți pi Ionuț? O plecat ast-vară la muncî cu dracu` șela al Marghioali șî cu Neculai, văr-su. La construcții. Șî nu mi-o mai zîs nișo vorbulițî. Nu mai știu nica di iel. Niși la șelular nu raspundi. Ie închis. Baietu` mamii…Amu `tre s-ajung la Roma aiasta, că m-așteaptă Gogu, băietu` mieu al mari, o să-l căutăm împreună.

Și dă-i plâns și bocete pe biata bătrânică, de se cutremurau vagoanele.

I-am explicat că nu-l cunoaștem pe Ionuț, că Italia e mare…

-Ionuț îi blond, înalt pân la tavan, ari o alunițî pi obrazu` driept șî un siemn pi chișoru` sâng di când l-o mușcat vaca pi islaz.

Când s-a mai liniștit am întrebat-o cum de și-a dat seama, de la distanța aia, că noi două suntem românce.

Și-a șters lacrimile cu colțurile broboadei și ne-a privit dulce, cu două viorele ude:

-Dupî fieți v-am cunoscut. Dupî fieți șî dupî cautaturî… Sî viedi că sunteți româncuți d-ale meli.

Corcitură corcitură, dar tot româncă. Și m-am mai liniștit.

După ce-am ajuns la Roma, am trimis-o la niște carabinieri, le-am explicat că îl caută pe fiul ei, le-a arătat poza…

Am lăsat-o acolo. Pierdeam avionul.

Oare l-o fi găsit până la urmă pe Ionuț?

Dana Fodor Mateescu

Foto: Cati Burlacu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.