Iubirea din studenție

Cineva zicea, nu mai țin minte cine și nici nu contează, că toate trebuie făcute la timpul lor. Perfect de acord. Dar, uneori nu știm când e vremea asta. Și […]

Cineva zicea, nu mai țin minte cine și nici nu contează, că toate trebuie făcute la timpul lor. Perfect de acord. Dar, uneori nu știm când e vremea asta. Și pierdem. Așa mi s-a întâmplat și mie.

Îmi spunea „Gâza mea”. Îi spuneam „gâzoiul meu”

Cui? Când?

Cine sunt eu? O femeie normală care a iubit mult și a fost iubită. Să zicem că azi mă numesc Gabriela, sunt director al unei firme de PR, îmi merg din plin afacerile, am o vilă frumoasă, trei mașini, un soț care mă adoră, relații sus-puse și mulți prieteni. Copii nu avem, dar nu pot să spun că din cauza asta aș avea un gol în suflet. Nu. Așa mi-a fost mie dat. Totuși, simt că am pierdut ceva. Undeva. Mai demult…

Când cade seara, mă gândesc uneori cum ar fi fost viața mea dacă aș fi cotit-o, brusc, pe un alt drum. Dacă aș fi rămas cu…

Stau în fața șemineului, am stins televizorul pe care-l utilizez foarte rar, sorb un Martini bianco și îmi amintesc. Stați să-mi aprind o țigară, că nu merge povestea fără.

Doamne, cât să fi trecut de atunci? Eram studentă și mă iubeam cu un tip, student la Arte plastice, la sculptură. Dorin. O superbitate de bărbat. Un nebun. Era tot timpul murdar pe haine. Avea gips în unghii, în păr, în urechi și-n nas. Habar n-am cum reușea performanța. Cu greu puteam forma un cuplu, pentru că el se iubea cu toate muzele posibile și imposibile. Una din ele am fost chiar eu. Simțeam că nu am niciun viitor cu el. M-ar fi distrus.

La un moment dat, a plecat în Italia, cu o bursă de studii. Și acolo a rămas. Își găsise de lucru, se cuplase cu o babă, mare graficiană pe acolo, aia îi aranja toate apele și relațiile. Eu eram doar fata din România…pe care o ținea ca pe-o manta de vreme rea. Nu eram despărțiți, dar nici împreună.

Tot atunci, cu mine în grupă, la facultate, învăța un tip mărunțel, cu niște ochi mari, frumoși, dar cam enervant și plin de coșuri pe față. Era tot o rană, mi se făcea rău numai când îl priveam. Nu îndrăzneam să mă apropii mai mult de un metru de el. Aveam impresia că acneea aia se ia.

Se numea Florian. Era îmbrăcat sărăcăcios, (trei frați la părinți, toți studenți, vai de capul lor, abia reușeau să trăiască din două salarii!), nu știa ce înseamnă un deodorant (pentru că n-avea din ce să și-l cumpere!) și nici că trebuie să meargă la dermatolog pentru bubele de pe obraz. Am aflat mai târziu că până și pantofii îi purtau cu rândul.

Cu toate astea, nu era complexat deloc. Învăța foarte bine, era isteț, cam oportunist, dar știa el ce știa. În ziua de azi trebuie să ai clonțu` tare, că altfel te calcă în picioare orice neavenit.

Într-o zi, am întârziat la un curs de comunicare. El era pe holul facultății. M-am apropiat cu teamă.

-Bună, Gabi.

-Bună.

Și când m-a privit în ochi, am simțit că vrea să-mi spună ALTCEVA. Dar n-a făcut-o atunci. După ore, m-a condus acasă. Trebuia sa facem nu știu ce referat, în doi, toți colegii își aleseseră deja parteneri și numai eu și el rămăseserăm pe dinafară. N-am avut încotro. Doar nu m-o mușca!

Am realizat că Florian era un tip extraordinar. S-a legat între noi o prietenie minunată, firește dublată de iubirea feroce, pe care el o ținuse până atunci în lanțuri, ca pe o fiară periculoasă. Mi-a mărturisit-o deschis, pătimaș, în timp ce eram la pagina a treia din referatul pe care-l compuneam împreună și din care n-am înțeles nici până acum, nimic.

-Te-am iubit de cum ai intrat în clasă, în prima zi.

-Cum așa? Nici nu știai cine sunt…

-Te-am văzut în curtea faculății. Erai singură…Neliniștită, puțin debusolată. Te-aș fi luat pe sus!

-Și m-ai fi dus unde?

-Departe…

Mi-a căzut pixul din gură când mi-a spus asta. (Îl rodeam, că așa făceam mereu)

Și mi-a furat mâinile în mâinile lui. Mi le-a mângâiat ușor, calm și totuși atât de erotic. Mă săruta cu palmele, făcea dragoste cu degetele mele…Nu înțeleg ce mi-a făcut, cum, de ce, mie nu-mi plăcea de el, de fapt cine era intrusul ăsta? Am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare în clipele alea. Inima-mi bubuia. Nu mai puteam să respir, tremuram, în piept aveam cărbuni încinși. Din secunda doi mi-a fost foarte drag. Mă îndrăgostisem. Dar nu i-am spus-o. Am continuat să trag de referat, să mă lupt cu niște grafice, ce grafice? Alea erau grafice? Nu vedeam nimic!

Florian a mai venit la mine, și eu m-am dus la el acasă. Am început să-l cunosc mai bine, să știu ce visează, ce-și dorește, ce-i place să mănânce, ce detestă, eram zi de zi împreună, râdeam, acultam la nesfârșit Sting, Ada Milea, Dan Andrei Aldea, Satriani,  Pink Floyd, Vangelis, Enigma, Sade…dar ce nu ascultam? Aveam cântecul nostru, Hijo de la luna al lui Mecano.Și acum, după atâția ani, mă arde în piept când îl aud.

La facultate însă nu știa nimeni de noi și niciun prieten de-al lui sau de-al meu nu ne cunoștea iubirea secretă. Formam un cuplu adevărat, ne certam, ne împăcam, era grozav de gelos pe Dorin, nu pricepea de ce încă mă mai văd cu el când revine în țară.

-Își bate joc de tine, Gabi! N-o să te ia de nevastă în veci. Te ține în șah, se folosește de chipul tău frumos, îi place să se afișeze cu o tipă trăsnet ca tine. Nu fi proastă, nu-ți distruge tinerețea! Rămâi cu mine. Eu te iubesc cum n-o să te mai iubească nimeni, niciodată! Nu te gândești că tu te vezi și cu mine și cu el? Nu e corect.

Mă scotea din minți când îmi vorbea așa și reușeam să ne certăm foarte urât, aruncându-ne vorbe care ustură. Eu pur și simplu nu putea să renunț la Dorin, dar nu pentru că-l mai iubeam, ci din ambiție. E greu de explicat, acum, la maturitate abia de-o înțeleg eu pe Gabriela de atunci. Nu vroiam să fie al alteia. Ci numai al meu. Dar în același timp, îl iubeam pe Florian, cu sufletul îl iubeam.

Certurile nu durau mult și ne împăcam. Ne plimbam prin Bucureștiul vechi, aveam 23 de ani și eram cei mai fericiți. Am fost la Sinaia într-un weekend, apoi la mare, la Costinești. Am făcut dragoste cu el și eram perfecți, era bărbatul făcut anume pentru mine, ne potriveam cu totul, trup și suflet, nimic din lume nu mă mai putea face să renunț la el. Nici chiar Dorin cu statuile lui imbecile!

Îmi amintesc că de un Crăciun am cumpărat o pizza și ne-am așezat pe treptele Teatrului Național din București. Am mâncat-o, era ieftină și bună și fierbine, am privit luminițele și ne-am ținut în brațe. Și a încput să ningă cu fulgi mari. Ne trebuia atât de puțin ca să fim fericiți!

Oficial eram încă iubita artistului cu muze multe, mergeam cu el în vacanțe când venea în România, dar inima mea îi aparținea băiatului plin de coșuri. (Apropo de ele, am mers împreună la dermatolog într-o zi și, după ce a urmat un tratament prescris de medic, i-au trecut.)

Florian se făcuse frumușel (sau așa-l vedeam eu?), primea și bursă de la școală, și lucra ca bibliotecar cu jumătate de normă, se descurca binișor. Mă înduioșa de fiecare dată când îmi cumpăra flori de ziua mea.

Am dat examenul de licență, am luat toate examenele cu brio, apoi urma să ne căutăm de lucru în domeniu. Vorbeam zilnic la telefon cu Florian. De fiecare dată mă întreba când mă căsătoresc cu el. Credeți-mă că pe loc aș fi făcut asta, dar aveam de rezolvat „problema” cu Dorin, trebuia să-i spun și lui că am pe cineva, știu că nu am fost corectă, NU AM FOST, dar mă gândeam că mă vor ierta amândoi. Florian devenise nerăbdător, chiar agasant. Mi-a dat un ultimatum:

-Te las să te gândești până mâine. Am să te aștept în fața Teatrului Național, pe scări, ca de obicei. Dacă până la ora 9 seara nu ai venit cu un răspuns, da sau nu, am plecat. Și să nu mă mai cauți. Niciodată!

M-am simțit cam forțată. Toată ziua am fost întoarsă pe dos. Am încercat să-l sun pe Dorin în Italia, dar nu răspundea nimeni la telefon. Fie ce-o fi. M-am îmbrăcat și tocmai mă pregăteam să ies pe ușă când sună telefonul. Era Dorin:

-Trebuie să vii aici. Am intrat într-o încurcătură. Du-te la mama și cere-i niște bani. Știe ea ce și cum. Ia-ți un bilet de avion și te aștept eu la Roma. Urgent, Gabi!

Plângea în hohote. El, bărbatul fatal, artistul adorat de toate fetișcanele. Înseamnă că a dat-o-n bară!

Am fugit ca din pușcă, gândindu-mă că voi ajunge și la Florian. Pe vremea aia nu aveam telefoane celulare, și nu puteam să-l anunț că voi întârzia, dar eram convinsă că voi fi la timp pe treptele teatrului. M-am dus până în Militari, unde locuia mama lui Dorin. Plânsese și ea, era toată umflată.

-Mi-a distrus viața nemernicul, bocea ea. A lăsat-o pe una gravidă și acolo legile nu-s ca în România. L-a dat aia în judecată, îl vrea de bărbat, că îl iubește, auzi! Acum are nevoie de bani, pentru avocat, trebuie să-l ajuți, TREBUIE, Gabi, numai pe noi ne are, înțelegi?

-Dar de ce nu vă duceți dumneavoastră la el?, am țipat la ea, sufocată de nervi. Cum adică pe noi ne are? La greu suntem ale lui…?

-Nu pot să merg eu, mamă, luni mă urc pe masa de operație, am o tumoră la ficat cât pumnul, dacă nu mă operez acum mor cu zile…Nu m-aș mai scula din anestezie, Doamne, ia-mă, să nu mai simt atâta durere!!!

Plângea femeia și plângeam și eu. Mi-a fost milă, i-am luat banii, o scrisoare pentru Dorin și am plecat spre Universitate, cu inima varză. Dar am întâriziat 15 minute. Speram că Florian va fi acolo. Speram…

Of! Am ajuns prea târziu. Plecase, așa cum îmi spusese. Pe pervazul unei ferestre era un buchet de trandafiri. De la el…

M-am trântit pe scări și am rămas așa, ca un monument din marmură albă (fi-ți-ar statuile ale dracu, Dorine!). Nu plângeam, abia respiram, nu știam ce să fac. Am ajuns târziu acasă, Florian nu mă căutase la telefon, în schimb Dorin da. De vreo cinci ori. L-am sunat pe Florian. Nu era. Sau nu a vrut să-mi vorbească.

A doua zi m-am urcat în avion și am plecat în Italia. M-am întâlnit cu „artistul”, i-am dat banii de la maică-sa, i-am spus că între noi totul s-a încheiat, că mama lui e grav bolnavă. Aproape că nu l-am recunoscut. Îi dispăruse din priviri lumina, părea că nu mai are viață în el.

Am plecat. Tot drumul spre casă am plâns în avion. Ani de zile n-am mai știu nimic de el. Apoi am aflat de la niște prieteni comuni că s-a întors în țară și că mama lui a murit chiar atunci, pe masa de operație, așa cum și-a dorit.

Marele sculptor s-a căsătorit, în sfârșit, cu o tipă de la țară, o femeie obișnuită, gospodină, fără chip de muză, dar care știa să facă o tocană nemaipomenită, de cartofi și care i-a trântit vreo patru plozi, cu toții leiți ea, de ziceai că-s trași la XEROX.

Cu dragul meu Florian m-am mai întâlnit întâmplător prin București. Își plimba fetița în parc, cu căruciorul. Nu mă mai iubea, era un străin cu ochii lui mari și frumoși, am simțit-o din prima. Aș fi vrut să-l iau în brațe, să-l sărut, să-i povestesc, să-i explic că numai pe el îl iubesc. Încă…Dar m-a privit indiferent, de parcă s-ar fi uitat la ceas, să vadă când începe nu știu ce meci de fotbal.

Durerea aia a persistat în mine ani mulți. Revine numai câteodată, când sunt singură, seara, în fața șemineului în care arde focul. Sunt o femeie realizată, am succes, sunt director al unei firme de PR, îmi merg din plin afacerile, am o casă frumoasă, am o mașină, un soț care mă adoră, relații sus-puse și mulți prieteni.

Totuși, simt că am pierdut ceva. Undeva. Mai demult…

Gabriela

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.