Lecții de nesimțire în școlile românești

Scandalul iscat la Școala bucureșteană nr. 10, Maria Rosetti, după ce o profesoară a fost filmată în timp ce îi certa pe părinți din cauza unor cadouri de Crăciun, a […]

Scandalul iscat la Școala bucureșteană nr. 10, Maria Rosetti, după ce o profesoară a fost filmată în timp ce îi certa pe părinți din cauza unor cadouri de Crăciun, a revoltat o țară întreagă și a stârnit un val de alte noi reclamații.

„Ori sunteți săraci, ori nesimțiți!”- Așa le-a zis, unor părinți, doamna Blându, care brusc nu mai era blândă, ci foarte nemulțumită de darurile pentru Crăciun.

Dar în învățământul românesc nu sunt numai specimene ca madam Blându, slavă cerului. Există și dascăli cinstiți, care fac meseria, pe care singuri și-au ales-o, din dragoste, care dau bani din buzunar pentru copiii mai amărâți și nu cer părinților un leu. Care merg pe jos la școală sau care n-au cu ce se îmbrăca. Dar nu se lasă doborâți. Nu e drept ca toate cadrele didactice să fie puse în aceeași oală, dar e corect să le arătăm cu degetul și să fie date afară din învățământ pe cele care își bat joc de această nobilă profesie! Să-și aleagă o altă cale, un alt drum. Să-și deschidă un butic, un salon de pedichiură, de masaje, orice altceva.

Jurnaliștii de la Realitatea TV susțin că au primit sute de astfel de sesizări, însă pe post s-au mulțumit să prezinte doar câteva fragmente din scrisori, extrem de prudenți în privința identității celor acuzați.

A lupta împotriva șpăgii, în România, este o adevărată utopie. Dăm șpagă la medic, șpagă la polițist, șpagă la primărie, etc. A da șpagă la școală, și asta încă de când copiii se află în primul an de studiu sau la grădiniță, este cu adevărat, dureros. Semnul că această societate este departe de a se vindeca vreodată.

Noi ne trimitem copiii la școală ca să învețe ce înseamnă cinstea, dreptatea, să primească lecția corectitudinii, (nu că noi, părinții, nu i-am învăța asta acasă, dar un dascăl o face ALTFEL), și ne trezim că micuțul ajunge pe mâna unor șmenari care fac tot posibilul să stoarcă niște foloase materiale necuvenite, unii cerându-le pe șleau, alții mascându-le sub diverse proiecte și inițiative. Ce pricepe un copil din asta? Ce învață el? Cum traduce el vorbele profesoarei care-l întreabă acră, de față cu toți colegii lui: „Cutărescu Ionel, mama ta de ce nu dă bani pentru cadourile de Crăciun?”

Lovelele zboară din buzunarele părinților în buzunarele anumitor dascălilor, pe nesimțite, cu anestezie. Ție, ca părinte, ți se inoculează ideea că e spre binele copilului sau spre… binele general. Normal, o învățătoare fericită și veselă se comportă diferit cu elevii, față de una frustrată, nervoasă, tristă și nemulțumită permanent.

În unele școli, apar pe băncile elevilor calendare mici de la Crucea Roșie. Cu litere de-o șchioapă, ele ne învață cum să acordăm primul ajutor de urgență și să resucităm persoanele muribunde. Nu costă mult, 2-3 lei, un fleac, dar cine cere banii ăștia? Crucea Roșie? Și de când, mă rog, Crucea Roșie vinde calendare unor pici care încă nu știu să citească și cunosc prea puține lucruri despre respirația gură la gură?

În multe școli din București, părinții nu sunt lăsați să pășească în instituțiile respective, care sunt păzite strașnic de firme de protecție. Asta, în condițiile în care fiecare cetățean al României își plătește taxele și impozitele către Stat și implicit către Poliția care ar trebui să ne apere.

Deși părinții nu au voie în școală (chiar mă întreb: ce rău ar face instituției un tată care și-ar duce până la clasă fetița? Ar mușca din calorifere? Ar face pipi pe hol? Ar dansa giamparale în sala de sport?), alte persoane sunt lăsate să intre. De pildă „fotograful”, adică  un tip cu un iepuraș alb în mâini (pentru spectacol!) și cu un aparat foto de gât, individ care împarte tuturor profesorilor bilețele pe care sunt scrise niște prețuri între 15 și 45 de lei, pentru pozele pe care el le-ar face copiilor. Eventual. Seamănă cu cerșetorii din intersecții care cântă pe nas: „pune mâna pe Vasilică și-o să-ți iei mașină mică!”

Nu se știe cine e acest fotograf, dacă este autorizat, dacă poate elibera documente fiscale pentru prestația sa artistică, nu lasă un număr de telefon sau o adresă de contact, nimic, nimic. Dar elevii sunt impresionați, firește, de animăluțul viu și pufos și plâng acasă, la mama și la tata, că vor poze cu el! Un pachet (cu trei poze de dimensiunile 20 x 30 cm și 15x 21 cm)  costă 30 de lei. Meseriașul fotograf simte nevoia să specifice în bilețel că un poster (pentru cine încă nu știe, este un tablou FOARTE MARE) (30x40cm) cu iepuraș plus copil (bust!) costă 45 de lei. O „nimica toată” pentru o familie cu doi copii la școală, un tată agent de pază (o meserie din ce în ce mai înfloritoare în România!) și o mamă femeie de serviciu sau casnică…

Dacă mi s-ar întâmpla mie acest lucru aș rezolva simplu: i-aș cumpăra copilului un iepuraș și l-aș fotografia împreună cu el. Iar pe internet există nenumărate site-uri, gratuite, care oferă fotografii funny, cu diverse efecte și imagini cu personaje îndrăgite, prințese și eroi din desene animate. Dar ce se întâmplă în sufletul unui copil amărât, căruia părinții nu-i pot oferi acest cadou? Ce gânduri sunt în căpșorul lui, când este dat la o parte, pentru că ai lui „nu au plătit pentru poză”? Înțelege el ce se întâmplă? Nu va porni el în viață cu handicapul că ai lui n-au bani, iar el e mai prejos decât ceilalți din clasă? Nu e păcat?

Bunica mea, Maria Mărculescu, a fost profesoară la Bușteni. A rămas văduvă la sfârșitul anilor 30, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, și după, a trăit doar din salariu și și-a crescut cei doi copii, așa cum a putut. N-a cerut șpagă nimănui și sunt convins că i-ar fi crăpat obrazul de rușine, dacă ar fi auzit de manevrele doamnei Blându de la școala Maria Rosetti.

Singurele ei „cadouri” erau florile primite de la elevi și mărțișoarele, de care era foarte mândră. Bunica mea a murit în 1978 și chiar și în ziua de azi, pe mormântul ei sunt puse flori proaspete, iar la căpătâiul ei arde în permanență o candelă. Nu i le pun eu, căci ajung destul de rar la Bușteni, ci foștii ei elevi sau rudele lor. Atât de mult au iubit-o și au respectat-o.

Răzvan Mateescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.