Pană de curent în hipermarket

Mie îmi place la Carrefour! E aproape de casă și uneori am senzația că de la mine din sufragerie intru direct la raftul cu biciclete sau macaroane. Și viceversa. Vara, […]

Mie îmi place la Carrefour! E aproape de casă și uneori am senzația că de la mine din sufragerie intru direct la raftul cu biciclete sau macaroane. Și viceversa. Vara, plec în șort și-n șlapi, iarna ce-mi mai pun cizmoaiele și-o pleașcă de căciuliță din garderoba fiului meu.

De șapte ani de când locuiesc în Pipera, le știu pe unele casiere, pe fetele de la raioane, le cunosc turele, numele, tristețile, bucuriile, culorile din păr, știu cum le-au ieșit analizele, ce pantofi noi și-au cumpărat și unde merg vara în concedii. Mă cunosc cu șeful de la pază (te pup, Cristi!), cu doamnele de la Casa Centrală și cu tanti Maria, de la „curățenie”. Așa sunt eu, mai visătoare, mă atașez de anumite persoane.

Azi, însă, cât am stat la coadă (circa o oră) m-am împrietenit cu trei familii (mame, tați și patru bucăți copii), un avocat singur și agitat care butona de zor la patru „smartfonuri” odată, un medic ortoped, o studentă la arte plastice și-un pensionar simpatic, fost inginer, doldora de povești și cugetări proprietate personală. Studenta e blondă, frumoasă de pică și și-a cumpărat trei kile de pensule, zeci de acuarele, cinci blocuri de desen…Să fie!

De ce-am poposit atâta la coadă? Păi, pentru că s-a întâmplat ceva nemaipomenit și nemaiîntâlnit în istoria Carrefourului din București: când să ne treacă produsele prin fața casei, STOP! s-a oprit curentul în interiorul hipermarketului!

Să fi fost din cauza ploii? A bosonului Higgs? Sau poate din pricină că m-am întors din drum de vreo trei ori până m-am cocoțat în mașină? N-aiba știe. Cert e că am petrecut o după-amiază „extremement” de incitantă alături de o casieră drăguță, civilizată și cu ochii verzi.

Așa am aflat (în caz că ne-am născut ieri și nu știam!) că nu mai e de trăit în România, că banii-s puțini, lumea e rea, Poliția, coruptă, Justiția nu există, spitalele sunt un dezastru, că Ramona Bădescu arată supeeerb și vine mereu să cumpere de aici, că Gina Pistol „nu mai e cum era ea pe vremuri”, că Andreea Marin apare și ea prin zonă, uneori, că munca e multă și zilele numărate…

Aaaaa, dar poate nu știți! Mădălina Manole, înainte să moară, cu câteva săptămâni, tot p-aici trecea.

-Era așa de tristăăăă! Se vedea pe fața ei că are o durere mare, zice casiera. Mi se rupea sufletul de mila ei! Dup-aia am aflat că s-a omorât. Ce păcat! Of!

Mai stăm nițel, ne mai privim. Casiera își mai duce aminte de ceva:

-A trecut p-aici și Emil Boc, când era prim-ministru. Doamna Maria Băsescu vine mereu, e însoțită de o femeie, cred că de la SPP. Vin multe personalități. Ce mi-a plăcut odată, stați să vă povestesc: Apare Teo Trandafir, fix la casa mea. Veselă, populară, așa cum e ea. Eram supărată, neagră! tocmai o operam pe mama. Teo m-a făcut să mă simt mai bine. Și, ce să vezi? După vreo două spătămâni am întâlnit-o iar, dar pe la raioane. M-a ținut minte și m-a întrebat ce mai face maică-mea. E fată bună, Teo!

-E inadmisibil!, striga o cucoană de la altă casă, rămasă cu marfa pe bandă. Eu am musafiri, mă așteaptă cu mâncarea. Ce fac? Alo? Când vine curentu`?

-Nu știm, doamnă, când vine! E prima oară în opt ani de când lucrez în hipermarket când se întâmpla așa ceva, pe cuvânt!, suspină casiera numărul 1.

-Dom`le, pe mine mă chinuie un reumatism nenorocit, da` numai la călcâie și la monturi, Dacă mă țin ăștia în poziție verticală, o să mor!, se plânge un domn cu pălărie.

-Puneți-vă la orizontală!, chițăie mulțumit de răspuns pensionarul cu maxime și cugetări la el. Nu-ți place-n picioare? Culcă-te! Hă! Hă!

-Aaa, eu am gută, răspunde și soțul meu, vesel ca un cintezoi pentru că și-a găsit un patrener pe teme de artroză, oase, combinații și articulații.

-De o săptămână am dureri la picioare. Înfiorătoare. Mi-a făcut nevastă-mea un Diprofos, – nevastă-mea e pitica aia roșcată care m-a lăsat aici cu căruciorul plin și a fugit să se benocleze la cizme. Niciun rezultat. Am luat Colchicină și Milurit. Degeaba!

Aflamil n-ați încercat? intră în vorbă și casiera numărul 2. Mie numai cu Aflamil îmi trece. Și eu sufăr de gută.

-Aiurea!, se trezește și avocatul  „patru smartfonuri”. Trebuie regim alimentar. Strict. Știu de la mama.

-Dar ce are mama dumneavoastră?, întreabă pensionarul pus pe snoave.

-Ulcer!, zice avocatul rigid și fără nicio legătură.

-Așa da!

Copiii celor trei familii care stau la rând s-au împrietenit și ei, au făcut schimb de mame, tați, căciulițe, de ciocolățele și s-au bătut cu bombonele, au povestit episoade din Ben Ten și Dexter. S-au plictisit, mititeii și eu îi înțeleg perfect…

-Mamiiii, fac caca!, bâzâie o fetiță.

-Și eu!, sare și un băiețel blond.

-Mie mi-e foame, urlă un grăsun.

-Da` la Noriel când mergem? Mi-ai promis un Darth Vader cât mine de mare! Niciodată nu te ții de promisiuni! Hăăăăăhăăăăă.

Curentul n-a venit. Casiera numărul 1 bate din piciorușe. Zâmbește și se justifică:

-Am plecat în șosete subțiri, nu mi-am imaginat că n-o să avem căldură. Am înghețat butuc! Vai, și iar mi-a ieșit osu`. Mereu îmi iese pe sub piele un os…Vedeți? Și la mână, priviți!

-Aveți grijă, doamnă, sare un alt personaj de la coadă. Trebuie să mergeți negreșit la un cabinet medical. Nu e de glumit. Mai ales că stați într-o singură poziție atâta vreme. O radiografie ați făcut?

-Da` dumneata ce te bagi?, hârâie avocatul nervos și cu patru „smartfonuri”.

-Sunt medic ortoped și știu ce vorbesc. Da` dumneata ce te bagi? Te-a întrebat cineva ceva? Ești avocatul doamnei?

-Nu, dar aș putea fi dacă te dă în judecată.

Ortopedul îi aruncă obraznicului o privire otrăvită, toată numai formol, cianură și fiere.

Avocatul își bagă triumfător căștile în clăpăuge și-și pune muzică.

Ah! Mor de curiozitate să știu ce ascultă.

-…în anii 70 mergeam cu un coleg la restaurantu` Doina, la șosea, îl știți nu? Mâncam un grătar, beam o bere, patru, nouă, și mă ajungeam cu bani. Am vrut să merg și acum tot acolo. Halt! S-a uitat cam ciudat la mine obărul. Adică io, Panait Virgiliu Costinel, inginer electromecanic, cu diplome, actualmente pensionar, nu-mi permit să iau masa cu nevastă-mea la șosea? Incredibil!

-Aveți cumva un antinevralgic?, îndrăznește studenta de la arte. Mă doare capul înfiorător.

-N-am, dar poate vă fac rost, zice casiera numărul 1.

Nuțiiiii! Măi, Nuți, măi, dă-mi și mie un antinevraligic.

Nuți e promptă (frate, parcă-s într-un film comunist!). Oferă antinevralgicul, studenta desface o cola mică și gâl-gâl, pe gât. E mai bine.

Apare și șeful cel mare. Împăratul hipermarketului. Capo di tutti capi. Cămașă albă, doi metri înălțime. Uriaș.

Casierele parcă vibrează, zumzăie ca albinuțele. Habar n-am câte case sunt exact, o să le număr data viitoare și vă spun. Cineva vine cu ideea „să se aducă, dom`le, niște prelungitoare și să luați curent de la magazinele care au, să nu stăm toată noaptea la coadă!”

Bună idee! Și angajații fug în toate zările, unii pe role, alții în bașcheți, și aduc prelungitoare. Pac, în priză, și țac, în casele de marcat.

-Da` putem plăti cu cardu`?, întreabă o voce.

-Nu, nu puteți, ne cerem scuze.

-Aaaa, păi și acu` ziceți, după ce am stat atâta? E revoltător!

-Inadmisibil!

-Vă bateți joc de oameni!

-ATM-urile funcționează, puteți scoate banii de pe carduri.

-Ce? Îmi dai și sfaturi?

Uraaa! Casele încep să mârâie și să scuipe bonurile. Victorie! Ca să împace clienții arțăgoși, angajații hipermarketului au oferit pungi pe gratis și i-au ajutat pe toți să-și încarce produsele în cărucioare. Mie îmi place la Carrefour, v-am mai spus! Poți avea chiar revelații, dacă ești în toane poetice.

Mi-am luat la revedere de la casiere, de la „pensionistul” șugubăț, de la ortoped, studentă, copiii și familiile lor. Pe avocat nu l-am mai salutat. Avea căștile pe urechi. Și oricum îmi era antipatic.

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.