Pedeapsa mamei

Fiul meu e un năzdrăvan și nu prea ascultă de nimeni. Face aproape tot ce vrea și scoate din el ce te aștepți mai puțin, e un tip al surprizelor, […]

Fiul meu e un năzdrăvan și nu prea ascultă de nimeni. Face aproape tot ce vrea și scoate din el ce te aștepți mai puțin, e un tip al surprizelor, Matrioșkă masculină, spontan ca o bombă, minunat ca o floare de chiparos care abia se desface și-și împrăștie aroma cu noblețe peste meleag.

Nu mă plâng. Slavă cerului că e așa și nu e o momâie. (sper să nu se schimbe când va fi bărbat mare!)

Dar uneori, mă scoate din propriul corp, mă dezintegrează, mă amuțește definitiv cu pretențiile, prostiile și arțagul lui de piticanie nesuferită și pusă pe scandal. Pe la șase ani, s-a apucat, ca un adevărat grefăr ce era, să-și scrie numele pe…mașină. Cu un cui! Mașina noastră!

Tac-su a făcut ca Tarzan, omul junglei, când au răpit-o unii pe Jane…Ăaaaaaăăaăăaăaaăaăaăaăaăa! A trebuit să ne pitim fiecare pe unde am nimerit și să nu scoatem mutrele afară vreo trei ore până s-a liniștit.

-Pedepsește-l!, mă sfătuia o briliantă „amică”. Fă-l să sufere, umilește-l, ca să vadă cum e…

-Nu pot. Nu suport să-l pedepsesc. Cum să-l umilesc? Tu așa ai făcut cu ai tăi?

-Da. Și să știi că, atunci când veneam obosită acasă- și tu știi ce înseamnă munca într-o redacție-, găseam totul vraiște. Mă prefăceam că leșin, că dau ochii peste cap, iar ei imediat, de frică, se cumințeau și strângeau mizeria, LUNĂ făceau! Dup-aia îmi reveneam și eu, ca din întâmplare. Așa i-am educat și acum sunt o mamă fericită. Tu ce-ai de nu poți? Ia mai dă-l încolo! La tine nu te gândești?

Mama si eu. 1977

-La mine?

-Da. La tine! Uite, urmărește-mi buzele: nu faci om din el fără pedeapsă! Dă-i și la cur două, trei, dar pedeapsa e sfântă!

Și după ce „amica” s-a cărat, trăgând după ea și aerul meu, m-am gândit la pedepse și la mine.

Aveam mai puțin de trei ani și locuiam undeva prin Berceni. O scurtă perioadă am stat la bloc. Etajul patru. Aveam o chemare extraordinară către ferestre, pericolul îmi făcea cu ochiul și-mi scotea limba: „hai, vino, piticanie, vino la mine, uite priza, ia bagă un cui în ea, uite geamul, țuști, sări pe el!”

Cum întorcea mama capul, eram sus, gata să-mi iau zborul, ca un albatros. Văzând că nu pot fi convinsă cu nimic, ai mei au bătut ferestrele mari în cuie, dar au lăsat deschis un gemuleț care era deasupra. Ei, pe ăla aruncam. Aveam o țintă de invidiat. Azvârleam cu de toate: jucării, mâncare, fructe, cartofi, tranzistorii lui tata, lămpile PFL făceau poooc, jos și, ce mă distra cel mai tare era că trecătorii iscau un tărăboi monstru după ce se trezeau în scăfârlii cu diverse obiecte din modestul nostru apartament.

După ce-am isprăvit cu lansarea în aer a ceasurilor, a vinilurilor cu Naarghita (astea zburau cel mai mișto, îmi imaginam că sunt OZN-uri), într-o zi, am trecut la chestii mai serioase: pantofii. Avea nea Fodor niște bașcheți, o minune! Tocmai buni de aruncat. Stâââânjjjj, am dat cu unul peste geam, cred c-am nimerit pe cineva direct în cap, că urlau unii pe jos. Mi-a fost frică să nu urce până la noi.

Mama, tata si fata. 1970.

Tata m-a pedepsit atunci. O oră la colț, cu mânuțele sus și promisiunea că nu mai fac așa ceva niciodată. A coborât și și-a adunat bașchetul, era pe stradă, deja trecuseră peste el 35 de autotursime și un camion Carpați. Arăta cam mâhnit, cam șifonat. Am plâns, eram jignită, l-am urât sincer și făceam planuri să-i arunc și cureaua de la pantaloni. (o uram și pe ea pentru că era verde durea foarte tare!)

Apoi, am uitat de durere și a treia zi am azvârlit cu unul dintre pantofii mamei: viuuuuuuuuuuuuuj. Buuum! A căzut pe o capotă de mașină, că dovleacul vreunuia n-avea cum să sune așa. Sau mai știi?

Mama se ducea cu ei la serviciu și îmi plăceau la nebunie. Erau cu toc pătrățos, tip anii 70, vișinii, din lac. Nu-mi veneau, firește, lăbuțele mele grăsune aveau 10 centimetri lungime, dar adoram să-i încalț și să apăs cu forță între toc și vârf. Și, după ce am aruncat pantoful respectiv, am dat năvala în sandale. Unele roșii, cu flori galbene care se învârteau ca niște morișcuțe când le mișcai cu degetul. Erau cu talpă joasă, nu-mi plăceau.

Biata mama! Nici n-a știut, tăceam ca, pardon, căcățelul în iarbă. Bun. Dis-de-dimineață, când să plece și ea la muncă, încalță-te, fato, dacă ai cu ce!!!

Pe hol era pantoful stâng vișiniu și sandaua dreaptă, cu talpă joasă. (Mă gândesc cum ar fi fost dacă se nimereau doi de la același picior. Ce făcea?)

Nu-i venea să creadă, a căutat prin toată casa, m-a trezit, era 6 dimineața:

-Dani, unde e un pantof?

-Nu știu…

-L-ai aruncat pe geam?

-Nuuuu.

A plâns râu mama atunci…Și, pentru că trebuia să plece la serviciu, (pe vremea aia nu prea îți dădea mâna să întârzii, mai ales că ea lucra la Gara de Nord) a fost obligată să fugă așa cum putea, adică încălțată în piciorul stâng cu pantoful de lac și în dreptul cu…sandaua roșie, cu morișcuțe și cu talpă joasă. Bănuiesc că s-a simțit groaznic, șontâc, șontâc, din Berceni până la Basarab.

Mi-a povestit după ani și ani, râzând, prin ce-a trecut. Se uita lumea la ea ca după femeia cu două capete și trei țâțe de la circul Sidoli. Strigau golanii, fluierau ca la bâlci, făceau mișto, iar la Gară, când în sfârșit a ajuns udă toată, lac de apă și cu dureri crâncene de șold și talpă, au râs și colegii de ea. Cu lacrimi și în hohote. Noroc că avea, acolo, de schimb, niște târlici. Cu ei s-a-ncălțat când s-a întors acasă.

Eu rămăsesem cu tata și fusesem neînchipuit de cuminte în ziua aia, crezând că voi mânca o papară pe cinste seara. Dar mama, așa cum era ea, bună ca o plăcintă dobrogeană, cu obrajii ei pufoși, de femeie tânără, nu mi-a făcut nimic, nici măcar nu m-a certat și nici nu m-a pedepsit. M-a luat în brațe, m-a pupat și s-a jucat cu mine, până când am simțit că nu mai e supărată deloc, deloc. Așa mă pedepsea mama…

A doua zi, izbândă! Ta-daaaa! Un vecin i-a adus tatei pantoful vișiniu. Îl luaseră niște câini în dinți (se vedeau urmele!) l-au mușcat nițel, l-au umplut de bale, și l-au părăsit la vreo 300 de metri depărtare de bloc. Dar era încă bun de purtat.

Sandaua roșie, cu morișcuțe, n-au mai găsit-o niciodată. Oricum nu-mi plăcea.

Dana Fodor Mateescu

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.