Sunt arahnofobă?

Mi-e frică de păianjeni! Nu știu de când datează asta, probabil din copilărie. De fapt, nu mi-e frică. E puțin spus. Mi-e groază! Sunt arahnofobă. Când îi văd, pulsul urcă, […]

Mi-e frică de păianjeni! Nu știu de când datează asta, probabil din copilărie. De fapt, nu mi-e frică. E puțin spus. Mi-e groază!

Sunt arahnofobă. Când îi văd, pulsul urcă, tudum-tudum-tudum, transpir rece, mă sufoc, îmi vine și să țip și să plâng, și, în cele din urmă o iau la fugă cât mă țin puterile. Sunt dotată în casă cu spray-uri ucigașe, lopeți, palete, măciuci, mopuri, mături. Să îndrăznească! 

Și cum să nu-mi fie teamă când îi văd atârnați vara prin curtea mea, pe la streșini, cu mutrele alea de monștri, cu paișpe ochi bulbucaaați, cu chelicerele alea taman bune pentru înșfăcat prada și cu cracii ăia păroși…Ah, trebuie să mă opresc oleacă pentru că-i simt cum urcă pe mine, cum mă mușcă și se înfruptă cu seva mea. Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!

Scuze. Îmi revin eu.

Oriunde mă duc, întotdeauna mă asigur, parcă-aș fi la volan. Stânga, dreapta, spate. O privire în sus, mereu mă uit în sus, e vreunul deasupra? Nu e? Atunci mă pot așeza.

Mesele. Control pe dedesubt. Sunt carcalaci? Ar putea să mă sfideze de pe la colțuri. Să mă atace când mă simt și eu mai lirică sau când ospătarul îmi pune în față farfuria cu friptură.

Dacă scaunele-s din răchită e și mai rău. Acolo, între nuielele împletite, pe care ne așezăm noi fără grijă, masculii își fac culcușuri, case, viloaie din pânză, palate, apoi se căsătoresc cu păienjenoaice grase, ochioase, urâte cu spumele Oltului. Dacă scapă nedecapitați de matracucile cu opt picioare păroase, se pitesc și mai abitir în cotloane cât mai înguste.

Să mă fereasă Sfântul Pafnutie să-mi cadă pe după gât sau prin păr vreo cucoană de păianjen, borțoasă cu 1500 de pui! Aș face infarct pe loc! Garantat.

Să nu credeți că n-am încercat diverse „terapii”. Am. N-a ținut. Am citit despre ei, i-am examinat la Zoo Băneasa (e drept, de la distanță!). Când aveam vreo 11 ani și ne-au pus de la școală să ne facem un insectar, mi-a prins nea Fodor unul. Era kaki, gras, un adevărat colonel de armată al carcalacilor. ORIBIL.

-Atinge-l! Învinge-ți teama!

-Cum? Și după aia n-o să-mi mai fie frică de ei?

-Nuuu!

-Deloc?

-Deloc.

Cine m-o fi pus să-l cred? Am închis ochii și l-am gâdilat cu vârful degetului. Era rece și moale ca o gelatină. Am urlat din toată făptura mea: Aaaaaaaa! Am fugit pe stradă plângând în hohote și m-am oprit abia la Lujerului.

Tata a înțeles că nu mă poate convinge și a ucis monstrul înfigându-i un ac în spinare, direct în cruce.

-Măcar pune-l la insectar.

Nici mort nu l-am mai atins. Tot tata l-a așezat în cutia de care îmi era frică să mă mai apropii.

Anii ce au urmat am fost la fel. Arahnofobă. Am încercat să mă schimb. N-am reușit. Mi-am torturat ochii urmărind diverse emisiuni la Animal Planet sau National Geographic despre copilăria, adolescența și maturitatea arahnidelor. Degeaba. Și mai frică mi-a fost! Când mergeam la mare, cu rockerii, mă dădeam eu mare și șmecheră, dar controlam peste tot de păianjeni, prin camere, pe sub paturi, prin rucsac, pe pătura pe care mă așezam după ce ieșeam din apă…

Să vă povestesc ce-am pățit odată, vai de sufletul meu! Am fost la țară, la bunică-mea, în vizită, unde sunt colonii de carcalaci vara și toamna, județe de păianjeni, continente. Undeva prin Bărăgan. Câmpuri aurii. Minunate câmpuri aurii.

Andrei avea vreo 2 ani și refuza cu vehemență și scandal nemaipomenit să stea legat în scăunelul special pentru mașină. Urla, mă bătea, dădea din toate lăbuțele. Așa că eram obligată să stau cu el în brațe. Tot drumul: București-Călărași și retur. Bunica mi-a dat atunci un cocoș (a decedat, săracul, între timp) și niște făină. În papornița respectivă însă, nu știu cum s-a strecurat un nenorocit de păianjen, maareee, graaaas și picere care zgârie.

Doamne! Stați să beau nițică apă, că mă sufoc și când scriu!

Răzvan conducea, era spre seară, o lumină portocalie în cer, Andrei ațipise la mine pe brațe (ce bașcheții lui, puțin îi păsa!) iar eu, melancolică, ascultam Cranberries. Și simt ceva pe la degetele de la mâna dreaptă, așa, ca o ață mai subțire. Dau din ele, să scap de ea, am crezut că-i un fir de păr de-al meu. (îmi cade ca la balamuc!)

Nu cădea, se lipea. Apoi simt altul, și altul…întind palma mai încolo, pe canapeaua de piele…Mă uit. Dumnezeule mare!!!! De degetele mele, la câțiva milimetri, atârna fără griji un carcalac negru, lucios, cu un cur cât o unghie. Am simțit că leșin, că mă descompun…Îmi era teamă să nu fie mai mulți, să nu ne atace, să vină un regiment de păianjeni spre mine și copilul meu adorat și rozaliu.

Am tras un răcnet în mine însămi, că n-am vrut să-l scol pe Andrei, și mi-am scuturat, plină de scârbă, mâna. Mi-aș fi rupt-o din umăr și-aș fi aruncat-o pe fereastră, numai ca să scap.

Respirând des (puls cel puțin 110!) i-am zis lui Răzvan, bâlbâindu-mă ca un om bolnav, cu lacrimi în ochi și spume la gură:

-Oprește!! Păianjen pe mine…

Soțul meu m-a privit cu o juma de ochi, ăla drept, și mi-a susurat amabil:

-Ești nebună? N-am unde! Suntem pe Jandarmeriei, nu e loc de oprire în zona asta.

Nu știu cum am aruncat monstrul, că nu mai era atașat de mine. Dar dacă se plimba pe tricoul meu? Dacă dansa tarantela pe părul meu? Nuuuu!

L-am așezat pe Andrei în scaun și am început să caut. Nu era. Disperată, mi-am scos tricoul de pe mine. Am rămas în țâțele goale, firește, dar ce-mi mai păsa?

-Băăi, te vede lumea, ce dracu faci?, urla acum și Răzvan, cu ochii cât cepele la mine și cu urechea la șosea.

Adevărul e că, cei care veneau pe contrasens și au observat o femeie roșcată, în bustul gol, că scutură un tricou negru în afară și plânge, au avut o priveliște incredibilă. Mă pun în locul lor și-i înțeleg perfect! Îmi și imaginez ce-au povestit acasă.

În fine…Până în Pipera am stat, așa, țeapănă. Nu m-am lipit de pielea canapelei nici moartă. Pe țâțe mi-am pus o bluziță de-a lui Andrei. N-am mai scos un cuvânt. Eram traumatizată.

Noaptea am avut un coșmar cumplit. Se făcea că venea spre mine un carcalac mov, imens. Avea pălărie, papion, buze groase, ude și un baston pe care mi-l înfigea în inimă. Mi-a zis atât:

-Evreii pe stânga, țiganii pe dreapta…

M-am trezit plângând și tremurând. Al dracu` nazist!

Dana Fodor Mateescu

(foto: Răzvan Mateescu, of course! 😉

Comments

comments

Despre admin

Editura MATEESCU a luat fiinţă în luna august a anului 2008 din iniţiativa a doi jurnalişti bucureşteni, Dana Fodor și Răzvan Mateescu care au lucrat ca reporteri speciali în cadrul mai multor cotidiene centrale şi reviste. Aceştia vor să împărtăşească publicului larg câte puţin din experienţa lor de aproape două decenii pe tărâmul presei scrise.